DUBLU TRAVESTI AL SPAȚIULUI CORPORATIST

Foarte rar, vorbesc despre cărțile prietenilor, pentru a nu risca să mă confrunt cu fenomenul inevitabil al subiectivismului. Bineînțeles că pe Raluca Marchiș n-o poți refuza. Așadar încerc să vă ofer o imagine de ansamblu despre romanul, pe care l-a scris Raluca, din propria-i experiență de viață.
Auzind-i titlul, putem realiza că etichetează, fără îndoială, vibrația unui destin : al corporatistului. Ca orice roman, „Corporatistul” ( Editura Tacus Arte, București, 2012 ) beneficiază de controverse sau dualități ale sentimentelor, prin partea sa de umbră și lumină, de mister și adevăr. Având șansa de a o cunoaște pe Raluca și în alt context, decât cel literar, vă pot garanta că romanul de față, se desprinde din traiectoria unei scrieri literare, constituind, de fapt, o convorbire reală cu sine însăși, cu acel alter ego al ființei noastre.
Parafrazând-o pe autoare constatăm că „plăcerea vinovată a scrisului” a determinat-o să ne împărtășească un stil de viață, prin prisma unei cariere corporatiste, surprinsă în momentele ei cheie : debut, ascensiune ierarhică și salt în gol fără plasă de siguranță iar „groapa care se deschide dedesubtul zborului” nu aduce cu sine sfârșitul ci „prima șansă” autentică „a visului de a fi”, pentru că împotriva propriei robotizări „cea mai bună cură este schimbarea”, care ne salvează și căreia îi datorăm transformarea noastră din învinși, în învingători. „Fericirea”, mărturisește Alix Albu – personajul principal al romanului – „mereu a fost gratis, n-am cumpărat-o în rate, n-am primit-o pe datorie, am trăit-o din plin atunci când am fost destul de deschis să o văd, să o chem. Au trecut destui ani de când îmi permit tot ce am nevoie, dar mă comport ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat între timp”.
Să sacrifici totul pentru ideile unei corporații, care se lasă guvernată de banul câștigat, înlăturând latura creativă a corporatistului este – în același timp – un act de mare curaj, privit din afară și unul de lașitate, privit dinăuntrul corporației. „Necunoscutul este masca pe care o poartă fericirea pentru a-și testa candidații” – afirmă la un moment dat Alix Albu sau chiar autoarea însăși, aflată în umbra propriului personaj. Atât Alix, cât și prietenul său, ascund un dublu travesti al creatoarei lor : yangul care echilibrează yingul sau principiul feminin al ființei ; visul și obstacolele menite să te abată de la împlinirea acestuia. „Drumul nu parcurge niciodată distanța dintre” privire și locul privit. „Drumul nu se vede niciodată și nici nu poate fi intuit. În el stă cu adevărat frumusețea lumii pe care o străbate”. „Nu depind de realitatea altora, atâta timp cât nu o accept ca pe propriul meu vis” – mărturisește Alix Albu sau Raluca Marchiș, în momentul în care metamorfoza romanului este perfectă.
„Corporatistul” devine astfel, mai mult decât un roman al zilelor noastre : devine expresia nestilizată a unei vieți trăite într-un turn de sticlă al multinaționalelor ; într-un mediu al abrevierilor corporatiste, provenite din alt fond lexical ( acela al limbii engleze ). Cu siguranță, corporațiile sunt în măsură să ofere angajaților săi „banii” prin care aceștia își cumpără „amăgirea la un preț supraevaluat”, oferind în schimbul lor un proces de robotizare continuă, ambiții nejustificate și pierderea propriei identități spirituale. Mai exact, corporațiile sunt mașini de distrus vise, nu medii de creat bani. La un moment dat aceștia nu te mai mulțumesc și rămâi, văduvit de creativitate, într-un spațiu închis, luminat tot timpul de neoane și într-o viață, care nu-ți mai aparține, nici măcar prin ariditatea sau stereotipul ei. „Corporatistul” întruchipează romanul unei trăiri, al unei idei, abia sugerate, al unei realități ce nu are nevoie de cuvânt, fiindcă poate fi de sine stătătoare. Prin acest roman, Raluca Marchiș surprinde nevoia omului de a trece odată cu timpul, de a curge odată cu râul, de a suspina în revărsarea apelor sale – toate acestea însumând de fapt dorul de libertate, dorința spirituală de a zbura și întoarcerea la frumusețea eternă a naturii. Doar așa pot fi justificate cuvintele, pe care autoarea ni le sugerează discret în finalul romanului : „Sometimes, you have to just jump off the bridge and grow wings on your way down”… ( „Uneori, trebuie să sari de la mare înălțime, ca să-ți poată crește aripi, până ajungi jos” – totul petrecându-se într-o atingere ușoară, a pământului, spre altă înălțare ).
La fel ca Ionel Teodoreanu – pe care Raluca îl menționează în cartea ei și de care mă leagă o pasiune comună cu a sa – ea însăși împletește realitatea vieții cu un vis : acela al performanței. Odată atins, acesta se transformă în realitate și alunecă spre cotidian – dar zborul continuă pentru că omul, reprezintă prin sine însuși, un întreg univers oniric.

Amalia Elena Constantiescu