Un festin lectural de zile mari

1161482188

Camelia Ardelean (n. 1972) scrie poezie de când se ştie, poate şi pentru că s-a născut în familia scriitoarei de literatură pentru copii, Marioara Ardelean (n. 1950). O vreme, poeta a trăit în străinătate. A revenit în ţară în 2014, an în care a debutat editorial cu placheta Lacrimi de suflet, căreia i-au urmat Ingenuitate (2015), Pasiune (2015), În oglinda sufletului meu (2015), Suflete de ceară (2016), Destine (proză, 2016), Ecouri din tenebre (2018), Urme de condei (cronici, 2018) şi, din nou poezie, La margine de curcubeu (2018). Acest din urmă volum, apărut la Editura Armonii Culturale din Adjud şi asupra căruia vom zăbovi în rândurile de faţă, este întru totul incitant. Prefaţa cărţii este semnată de neobositul Tudor Cicu, iar postfaţa, la fel de pertinentă, de avântată şi de la obiect, de Adina Velcea.

Bucuria şi apetenţa de a cultiva versul de factură clasică, inclusiv poezia cu formă fixă, unde realizările sale dovedesc o virtuozitate mai mult decât onorabilă, sunt fără margini. Primul sector al cărţii cuprinde, aşadar, rondeluri, sonete, pantúmuri, schaltiniene şi ronsete, respectivele specii literare fiind însoţite atât de un scurt istoric, cât şi de prezentarea structurală a acestora.

Natura este prezentă, în concordanţă cu starea sufletească a poetei, în majoritatea poemelor cărţii. Sunt, astfel, cântate, fascinantul curcubeu, mireasma florilor de tei, cascadele de fluturi, petalele de gutui, neaua care învăluie nupţial viţa de vie, amurgul în ţinută de gală regală, zefirul îmbibat de parfumul azaleelor ş.a.m.d. Poeta are, îndeosebi în Fabule, plăcerea descrierilor fastuoase şi dovedeşte, deopotrivă, un har dramaturgic autentic al punerilor în scenă. Personajele sale sunt, rând pe rând, ariciul şi broscuţa, iepuraşul şi bufniţa, pupăza şi vulpea, libelula şi bâtlanul, furnica şi cocoşul, musca şi furnicuţa, poeta vizând cu aplomb şi spirit de observaţie acută moravurile societăţii contemporane româneşti, dorinţa de îmbogăţire rapidă şi pe orice căi, donjuanismul deşănţat al şefilor faţă de angajatele lor, infatuarea slugilor care împrumută felul de a fi al stăpânilor ce se folosesc de ele doar cât au vremelnică nevoie etc.

Camelia Ardelean teoretizează şi cultivă, printre altele, şi haikuul: Ea respectă toate regulile nipone ale speciei ce în deceniile din urmă a făcut carieră fulminantă atât în Europa, cât şi-n America. Cităm: „floare plăpândă -/ piatră de poticnire/ a zefirului”. Natura este surprinsă mereu la frontiera fragilului şi efemerului cu durabilul şi eternul cosmic: „poteci de munte  -/ genţiana revărsând/ fine miresme”. Precum şi: „pe culmi răzleţe/ mijind o floare de colţ -/ amurg sângeriu”. Prospeţimea imagistică este una din notele definitorii pertinente ale grupajului.

Când scapă de orice canon, Camelia Ardelean îşi dă adevărata măsură a talentului său în ale poeziei. În ciclul Vers clasic, ea este conştientă de forţa socială a scrisului (Cât plâns de zei…). Visează şi vizează o poezie în care teama să nu-şi găsească locul, o poezie în jurul căreia realitatea cotidiană să se restructureze şi să se subordoneze adecvat (Trec nopţile-n convoaie…). Poezia poate fi una recuperatoare de trecut ancestral, cu o întreagă atmosferă levantină, misterioasă şi de o rară fineţe şi forţă a sugestiei: „Ești luna mea din gânduri, am renăscut, luceafăr,/ Ni-e cerul adăpostul, în suflet când e frig;/ Cu astrele sub pleoape, mi-e răsăritul teafăr,/ Un lan de aforisme-i cuvântul, când te strig.// Ni-e liniștea busolă, de noaptea ne apasă,/ Din pânza înstelată poeme-ți împletesc;/ Sorbim destroienirea din porția rămasă,/ Pe cioburile albe mă-ncumet să pășesc.// Ne curg încet prin cuget răvașe ancestrale,/ Tresare-n mine timpul cu suflu selenar,/ Îmi bate în ventricul un ritm de geamparale,/ Resimt înmugurirea şi-n umbre de fanar.//Ești luna mea din gânduri, a stelelor ispită,/ Pe care o încearcă avântu-mi desuet;/ Te port drept amuletă, aleasa mea pepită,/ Poteca dintre inimi o trecem în duet!…” (Eşti luna mea).

Prin lexicul conceptualizat, amintind de lirica ermetică a lui Ion Barbu, ca şi de îndrăznelile inovatoare ale veşnic tânărului Rimbaud, poeta îşi forjează un limbaj numai al ei şi te întrebi dacă atunci când scrie nu are la îndemână, ca altădată Georges Brassens, un dicţionar de rime. Neologismele ei vin din medicină, matematică, astronomie, mitologie, numismatică, meteorologie, marină, onomastică, sport, psihologie, artele culinare, internet etc., efectele fiind evidente când aceşti termeni de jargon ştiinţific şi tehnologic apar pe post de rime rare. Cităm la întâmplare: „Îmi lepăd ghimpii din cuvânt,/ Precum o haină mult prea largă;/ Mai pot spre stele să m-avânt,/ Cu simţămintele pe targă.// Plantând şarade în eter,/ Sub nonşalante răsărituri,/ Am recoltat un deleter/ Avânt culpabil, dintre situri.// Şi în decorul insolit,/ Ce fantezia îmi suscită,/ Transform silabe-n crisolit/ Sau paradisul în dacită.// Pe un elan resuscitat,/ Închipuirea mi se-adapă,/ În incitantul habitat,/ Din meteori captivi sub pleoapă…” (Îmi lepăd ghimpii). Sau: „Degust o fărâmă de stea;/ Mi-e foame de vechiul „capriciu”,/ De-a crede păcatul un viciu –/ Cavernă în inima mea!// Răsfir un profetic nisip –/ Secunda vegheată de înger,/ Cu ropot la care mai sânger,/ Proclamă un alt arhetip.// Transcend anotimpul peren –/ Prin lacrimă fac escapade,/ Cuvintele-mi nasc „Iliade”,/ Ce sapă în cuget aven.// Captiv în tonatice vremi,/ Avânt către ceruri noeme/ (Când umbra din tine se teme,/ Mai poţi luminarea s-o chemi)” (Degust o fărâmă de stea).

Nu sunt excluse nici replicile date unor confraţi precum soţii Ion Lazăr da Coza şi Vasilisia Lazăr-Grădinariu. Multe din poemele Cameliei Ardelean au structura sonetelor liberalizate shakespeariene sau voiculesciene, cu distihuri finale de mare profunzime ideatică şi frumuseţe aforistică, precum: „O negură s-adapă cu lacrima din mine/ La copca cu iluzii prind vise în ciorchine” (Mi-e frig…). Sau: „În zbor cameleonic, cu cerul sub axilă,/ Ţâşneşte poezia, dansând pe nori, nubilă” (Păstrăm idei…). Cu mult succes, poeta îşi valorizează şi spiritul parodic de factură pamfletară, luând în colimator satirico-umoristic păsăreasca unor medici sastisiţi (Anamneză), corupţia pe faţă (Sfaturi de (ne)urmat), justiţia profilată să-i apere pe hoţi şi să-i scoată basmale curate din puşcării, hibele fizice şi morale ale unor pretendenţi la căsătorii avantajoase (Voiam cândva să mă mărit) etc. Asistăm, printre altele, şi la un duel epigramistic cu poetul Nicolae Văduva.

Camelia Ardelean este o poetă cu multiple disponibilităţi, oricând capabilă să se exprime în diverse registre poetice, printre care cel parodic şi pamfletar din finalul cărţii, care se constituie ca un festin lectural de zile mari.

 

Ion Roşioru

(membru USR – Filiala Dobrogea)

De Lenuş Lungu Publicat în CONDEIE

MOȘTENIRE NEPREȚUITĂ – Autor Daniela Vîlceanu

 

Farfuria asta o am moștenire de la „Baba” ……Baba o avea de la boieru’ Bădulescu, așa că să aveți grijă că dacă mi-o sparge careva ……..cre’că aș fi în stare să-l omor!…….. Așa le-a spus mama celor două copile de-o șchioapă, în speranța că acum o sa fie mai atente și mai grijulii cu farfuria unicat care pentru ea avea atâta însemnătate.
Eeeee, vremea a trecut, dar nu a șters vorbele mamei care se întipăriseră foarte bine în mintea celor două fetițe.
Rămase singure acasă într-o zi, cu instrucțiuni foarte clare cu ce aveau de făcut, inevitabilul avea să se întâmple.
-Toci, fată, tu, frunze la rațe? zice cu îngâmfare sora cea mare, către cea mică.
-Da’ tu ce ai? De ce nu toci?
-Vezi că te spun lu’ mama că scoseși limba azi la grădiniță și iei bătaie! Treaba ta!
D’apoi, nu-i era mai dragă bătaia! Și apucă surioara cea mică un braț de frunze, se duce la masa de sub bolta de viță de vie, ridică mușamaua așa cum vazuse pe mama, pune mâna pe topor și începe să toace. Mâinile ei mici si puternice făceau masa să vibreze. Vasele de pe masă au început să se deplaseze, printre care și farfuria preaiubită, preaslăvită, moștenirea unicat și cu atâta însemnătate sentimentală.
Și toc, toc, toc…. tac, tac, tac! Frunzele de floarea soarelui se transformau în bucățele din ce în ce mai mici. Masa vibra, obiectele se apropiau din ce în ce mai aproape de margine și surioara cea mare privea. Privea ca paralizată cum se duceau toate, ușooooor, ușooor spre marginea mesei. O forță nevăzută îi luase graiul și nu putea să facă nimic. Doar atât, se ruga. Se ruga intens să nu cadă farfuria prețioasă. Rugăciunea se pare că nu a fost îndeajuns de profundă pentru că un zgomot de cioburi împrăștiate a adus-o la realitate. Farfuria dezintegrată zăcea pe jos.
-Ce făcuși nefericitoooo!!! Acu’ o să te omoare mama și eu n-o să mai am sorăăă!!! Ce mă fac eu, fată, fără tineeeee!!!; se auzeau bocetele surorii mai mari strângând-o inconștient în brațe pe cea mică….. Panica pusese stăpânire pe ea. Se și vedea singură, cu conștiința încărcată că nu făcuse nimic să salveze mărețul și preaslăvitul obiect care cerea viața surioarei la schimb. Plângeau amândouă ținându-se strâns în brațe și se sărutau ca și cum își luau adio una de la cealaltă. Lacrimile fierbinți se împreunau pe obrajii lipiți. Prin căpșorul surioarei supraviețuitoare deja se plimbau scene apocaliptice; oare cum și în ce fel o să o omoare mama pe sora cea mică? Mintea ei făcea fel și fel de scenarii.
– Ce aveți fată, ce dracu făcurați? Vecinele se strânseseră grămadă pe la poartă alarmate de țipetele disperate ale celor două.
-Zâceți, dădurăți foc la ceva? insistau de după gard. Fetele nimic, lipite una de cealaltă plângeau de sărea cămașa de pe ele
-Ia vez’ Ioană, ce făcură fetele tăle? Țâpă, fatăăă! Ce țâpăăă, da’ nu spun nimic!
Auzind numele mamei, cele două fetițe surori au ridicat ochii speriate . Mama auzise țipetele din deal, aruncase sapa și plasa cu merinde și o luase la fugă mâncând pământul să vadă ce nenorocire se intamplase la ea acasă.
-Ce aveți fată? Doamne ia-mă să mă iei, tu, pe mine! Hai, zâceți!
– Le intrebarăm și noi, da’ țâpă și nu zâc nimic…….! repetau pe mai multe voci femeile panicate de peste gard, că doar ardea curiozitatea în ele. Ochii mamei stăteau să-i sară din orbite:
– Hai zâceți! Zâceți mumă, zâceți, că nu vă fac nimic…..orice-o fi! Zâceți, mânca-v-aș gura voastră!!!
Auzind aste’ vorbe sora cea mare și-a luat inima in dinți și a întins un deget tremurând spre ceea ce fusese cândva farfuria prețuită.
-Ce-i? Ce să văd? O farfurie spartă? Dă-o la blestem!
-Da, da’ e farfuria mata, de la Baba mata; și Baba o avea amintire de la boier Bădulescu .
Mama deodată s-a înmuiat ca o cârpă din care parcă se scurgeau ultimele picături de suflet. Închinându-se s-a apropiat de fetele ei, le-a prins blând în palme obrajii scorojiți de la sarea lacrimilor, s-a aplecat să le poată privi în ochi și le-a spus cu vocea gâtuită:
-Uitați-vă în ochii mei și să vă intre bine în cap ce vă spun acum!……Nimic pe lumea asta nu valorează și nu înseamnă pentru mine mai mult decât voi! Să vă intre bine în cap, pentru totdeauna!!! Ați înțeles? Vreau să vorbiți!
-Da’….mata ai spus…..! și mâna mamei a acoperit instantaneu gura fetiței oprindu-i vorbele.
– Știu ce-am spus! A fost o vorbă pe care am spus-o fără să gândesc că o s-o ia cineva atât de mult în samă…

Daniela

Povestirea face parte din volumul propriu “Stignița/ Povești cu și despre părinți”

De Lenuş Lungu Publicat în PROZĂ

O zi de iarnă… din copilăria mea…Vladimir Nichita

 

 Mă bosumflam foarte tare, când eram dimineața, sculat din somn.
Dar în ziua aceea, fiind pe jumătate treaz, am simțit că ceva special
urma să se întâmple. Vântul își făcea mendrele, țiuind și icnind, dar
cui îipăsa de ce se petrecea  afară, atât timp cât totul era perfect înăuntru.
Căldura moleșitoare, creată de cele  câteva lemne ce ardeau mocnit în micuța
sobă de pământ, era miraculoasă, invitându-te să uiți de cele lumești.
Lenea era Cucoană mare, și din păcate eu nu duceam lipsă de așa ceva.
Într-o stare de așa zisă amorțeală, cât și de confuzie, creată de marea plăcere
a somnului, am simțit palmele bunicii mangaindu-mă pe frunte, palme care
erau extrem de reci și ude de zăpada care se topise în ele.
Ceea ce așteptasem de foarte multe zile, se întâmplase. Ninsese întreaga
noapte, și încă ningea fără de oprire.
Neștiind ce să cred, am sărit că praștia din pat, fiind cuprins de o euforie pe
care numai albul acela de vis putea ca să mi-o dea.
-Ninge, ninge, afară ninge, bunicuțo ! Bunica mă privea cu căldură, zâmbind.
Cu năsucul lipit de sticlă rece a geamului, mă minunam de acea frumusețe
nemaiîntâlnită… de care mă despărțea doar zidul casei. Împinși de tăria
vântului, fulgii dansau piruete nemaivăzute, ca apoi istoviți, să cadă pe
suprafața rece a pământului, inghesuindu-se unii în alții.
Iernile copilăriei mele în Galați, erau speciale, fără a fi noroioase, această
datorindu-se și faptului că în zona noastră nu era circulație de tramvaie și
mașini, care să tulbure pitorească imagine a zăpezii, din suburbie.
Băteam din palmele-mi micuțe, neavând răbdare să fiu înfofolit în haine
călduroase, pentru a ieși cât mai repede afară, de unde se auzeau deja vocile
gălăgioase ale copiilor din cartier.
Tincuta, Sofica, Dorina, Ionel, Nuțu, erau foarte preocupați cu lucruri importante,
specifice anotimpului de iarnă. Ei erau numai câțiva din bunii mei prieteni, care
dădeau zor, construind un om de zăpadă, care începuse să ia forme, chiar dacă
părea a fi nu prea arătos.
-A venit Vladimir ! Uitați-l pe Vladimir !
Bucuria lor era sinceră, fapt pentru care eram întotdeauna foarte fericit, atunci
când luam parte la jocurile lor. Faptul că eram născut și venit de la București,
oraș de care acești copii galateni, auziseră doar de la părinții lor, dar pe care ei
nu nu îl văzuse niciodată, îmi crea un fel de avantaj pe care bieții de ei îl interpretau
în mod greșit. Eram din Capitală…așa că !
Mă considerau un fel de șef de al lor, lucru care nu îmi făcea de fel plăcere.
Vântul își slăbise tăria, fulgii fiind mai mari și mai frumoși, lucru care îi bucura
mult pe copii. Bătăile cu bulgări creau vervă mare, iar săniuțele, se mișcau rapid
pe pârtia unui mic deal din împrejurimi.
Fericirea tuturor era nemărginită, fiecare agitându-se și vociferând, într-o manieră
mai mult…sau mai puțin elegantă, dar cui îi mai păsa ?
Fumurile ce ieșeau din coșurile caselor, aduceau un farmec deplin împrejurimilor,
unde copacii acoperiți de cantități imense de zăpada, i-și aplecau crengile tot mai
jos, încercând să sărute pământul.
Ningea fără de oprire! Nu auzeai pe nimeni să se plângă, chiar dacă seara se lăsa
încet peste acea minunată zi, ce adusese prima zăpada.
Iarna, își intrase cu siguranță în atribuțiunile ei !

Vladimir Nichita / Australia.
30/09/2019

De Lenuş Lungu Publicat în PROZĂ