BOGDAN CREȚU: „A VORBI CORECT E UN GEST DE MINIMĂ POLITEȚE”

Se spune că limba este cea mai de preț comoară pe care un popor o poate avea. Despre evoluția limbii române și despre greșelile de exprimare pe care le facem, despre cît de preocupați de lectură sînt studenții, dar și despre schimbările pe care le-a suferit, în timp, limbajul presei, am aflat într-un interviu realizat cu universitarul Bogdan Crețu, directorul Institutului de Filologie Română „A. Philippide” din Iași.

De ce credeți că tinerii citesc tot mai puține cărți?

Pentru că au de ales, iar asta nu este un lucru rău. E foarte bine să ajungi la cărți pentru că vrei tu și pentru că asta îți place, nu pentru că cineva îți impune și nu pentru că nu există foarte multe posibilități.
Eu am, cumva, un picior și în lumea cealaltă, cea de dinainte de´89. Eu și generația mea citeam nu pentru că nu aveam de ales, ci pentru că ăsta era firescul acelei lumi.
Eu nu cred în ideea că tinerii nu citesc; eu cred că se citește mai puțin decît se citea acum 30 de ani.
Avem o piață editorială mult mai mică decît toate țările de lîngă noi. Cititul nu e un reflex sau un instinct. Un copil care crește într-o casă în care nu există cărți, evident că nu va avea bucuria întîlnirii cu cărțile.
Nici manualele școlare nu recomandă lectura. Poți foarte bine să iei note foarte bune la toate examenele fără să fi citit mai mult de cinci cărți. De citit, se citește și o să se citească în continuare, dar nu se va mai citi deocamdată în masă.

De ce ar trebui să își facă un student timp să citească?

Pentru că ține de gimnastica minții și pentru că lectura ne aduce lucruri noi. Altfel, mergem direct la țintă și ratăm drumul. Iar drumul este cel mai important. Cînd sari dintr-o carte în alta, ca să obții ceea ce îți dorești, obții mult mai mult. Spre deosebire de folosirea unei enciclopedii sau a unui motor de căutare, cărțile îți dau mult mai mult. Lectura ne ocupă și ne satisface o nevoie esențială, una dintre primele necesități – nevoia de poveste.

„Nu m-aș lăsa pe mîinile unui medic care vorbește în mod vizibil greșit”

În ce măsură considerați că exprimarea defectuoasă este legată de educația primită acasă?

Exprimarea defectuoasă este legată și de educația primită acasă, dar este, în egală măsură, legată și de educația primită în școală. Este foarte greu să te mai îndrepți la 20 de ani, dacă nu ai asimilat cînd a trebuit; lucrurile acestea pornesc de foarte devreme.
Eu cred că a vorbi corect e un gest de minimă politețe. Nu m-aș lăsa pe mîinile unui medic care vorbește în mod vizibil greșit. Nu cred că poți să știi ceva foarte bine, dacă nu ești în stare să îl exprimi într-un mod clar și limpede. Familia și școala ar trebui să facă un tot, dar, din păcate, cele două s-ar putea să-și paseze responsabilitatea una alteia și să o lase din ce în ce mai mult una pe seama celeilalte.

Care sînt cele mai dese greșeli de limbă pe care le auziți?

Cele care domină astăzi în discursul public sînt eliminarea prepoziției „pe”. Spunem „problema care o am”, în loc de „problema pe care o am”. Există și acel „ca și”, care ar vrea să evite o cacofonie, dar acum este folosit și fără această motivație. Aproape nimeni nu mai știe să facă acordul articolului genitival. Toată lumea folosește un „a”, în loc de „al/ale”.
Lucrurile acestea nu se învață mecanic, se învață înțelegîndu-le și se fixează citind. Spațiul public și privat este inundat, prin intermediul televizorului, de discursuri defectuoase. Rata de greșeli, la televizor, este foarte, foarte mare.

De ce facem greșeli de limbă?

Greșelile se fac din incultură și prin imitație. Orice om care stă toată ziua cu nasul în televizor aude aceleași greșeli repetate. Răul se banalizează. La început ne deranjează, iar apoi ajungem să considerăm ca așa e firesc.
Sper să nu ajungem să acceptăm că regula în gramatică sau lingvistică este aceea că uzul impune norma. Sîntem într-un moment în care uzul e catastrofal, nu îl putem lăsa să dea direcția.

Ce fel de greșeli vi se par mai grave?

Nu cred că poți gîndi limpede, coerent, logic, și te poți exprima defectuos. Un om care are clar lucrurile așezate în cap găsește posibilitatea de a le exprima simplu și de a le face înțelese. În primul rînd sînt greșelile de logică și, după o gîndire tulbure, vine și o exprimare defectuoasă.

Cum reușesc vorbitorii să schimbe sensul unui cuvînt?

Folosindu-l în contexte nepotrivite. Greșelile acestea sînt foarte simpatice la copii, care aud un cuvînt și pe care îl folosesc arbitrar. Din păcate, arbitrarietatea semantică există din plin și în discursul oamenilor care nu ar trebui să comită astfel de greșeli. Din școli și facultăți a dispărut ceea ce înainte era esențial – cîteva noțiuni minime de retorică, care îți așază mintea și îți dau acele trucuri de a-ți organiza coerent un discurs.

În ce mod afectează fenomenul cuvintelor împrumutate dezvoltarea limbii române?

Nu e un fenomen cu care ne confruntăm numai noi. Toată lumea crede că sîntem „la zi”, dacă înlocuim „curent” cu „trend”. Mai este și stilul acesta care vine din rețelele de socializare și care ne dă impresia că ne exprimăm mai ușor folosind tot felul de simboluri, decît exprimînd în cuvinte ceea ce avem de transmis. Asta nu duce numai la o sărăcire a vocabularului, la o lipsă de expresivitate, ci la un fel de anchilozare a gîndirii. Începem să folosim tot mai mult clișeele și ajungem în ipostaza în care cuvintele pe care le folosim nu mai ies din noi, nu mai sînt ale noastre, nu le mai filtrăm. Pur și simplu facem schimb de clișee.

De ce sînt folosite excesiv clișeele?

Pentru că este mai comod, iar clișeul își are rostul lui. Folosind corect un anumit clișeu, poți transmite un mesaj standardizat.
Oamenilor le plac clișeele, reacționează la ele. Există chiar și o abilitate de a le folosi. Nu citim neapărat presa stînd încordați, să aflăm lucruri esențiale, ci pur și simplu ca să ne mai spălăm creierele și să ne mai relaxăm.

Prin acest fenomen reinventăm limba româna?

Nu, nu o reinventăm. Limba româna este un fenomen istoric.
Trebuie să conștientizăm că societatea s-a schimbat radical într-un interval foarte scurt. Limba nu avea cum să nu reacționeze. Evident că și ea încasează toate aceste șocuri. E ca și cum vezi zi de zi o persoană și nu observi că s-a schimbat, iar deodată vezi că totul e altfel decît cum credeai că este. Limba română s-a schimbat foarte mult, pentru că toată societatea noastră e desenată altfel față de acum 30 de ani.

„Presa a restrîns foarte mult textul și a lăbărțat foarte mult imaginea”

Cum apreciați discursul folosit în presa tipărită față de cel din presa online?

Știm foarte bine că presa scrisă, la fel ca și presa online, suferă de boala asta a senzaționalului. Un lucru, oricît de bun, oricît de valoros ar fi, nu reprezintă o știre, dacă nu are acea sămînță de senzațional. Și toată goana asta după audiență și după tot ceea ce este excesiv, extravagant, a dus și la o clișeizare lingvistică. Există cîțiva termeni-cheie pe care un titlu îi conține, dacă se vrea să fie citit.

Care sînt tendințele actuale ale presei scrise în ceea ce privește discursul?

Sînt două lucruri diferite aici. Există cîteva ziare și reviste de tradiție, care încearcă să păstreze regulile discursului jurnalistic.
Prin intermediul internetului și accesul oricui la spațiul public, oricine are o tastatură și un calculator se poate exprima public și chiar socotește că are ceva de spus. Te pricepi, nu te pricepi, datul cu părerea nu costă nimic. Și atunci toată lumea are o comunitate mai mică sau mai mare în fața căreia se poate exprima. Asta a dus la o dispersare a spațiului jurnalistic.
Prefer oricînd să citesc ziare, reviste, chiar și platforme online, dar să știu că ele au un program, niște reguli, au colaboratori constanți, au o direcție pe care o pot identifica, decît să mă pierd în acest haos. Există impresia asta de derută a cititorului, e foarte greu să se orienteze, e greu să găsești o structură.

Dacă tot vorbeați despre acest haos, credeți că în România sînt prea multe publicații?

Boala de care cred eu că suferă presa noastră este lipsa de continuitate. Avem gazete și reviste care și-au păstrat titlul, dar au multe întreruperi și au devenit cu totul altceva. În presă, autoritatea, încrederea și notorietatea se cîștigă continuînd și rămînand fidel unor principii, indiferent de tentații sau presiuni politice. La noi cam toate ziarele au suferit mari transformări și s-au cam tabloidizat. Toți au încercat să-și fure cititorii și lucrul ăsta s-a făcut, de multe ori, cultivînd kitsch-ul, prostul gust și vînînd senzaționalul.
Nu trăim într-o lume senzațională, viețile noastre nu sînt pline de lucruri ieșite din comun, or presa le cam umflă. Am ajuns în situația în care e dificil, trebuie multă luciditate și discernămînt ca să te informezi corect din presă.

Ce anume credeți că îi lipsește limbajului presei?

Ca să fie memorabil, trebuie să fie plastic. Un bun jurnalist este și un bun scriitor. De altfel, presa a restrîns foarte mult textul și a lăbărțat foarte mult imaginea. Presa a îndepărtat niște specii tradiționale, dar foarte bune ale discursului jurnalistic. Rar găsesc tablete sau reportaje foarte bune în presă. Din cele mai multe reviste aproape că a dispărut pagina de cultură.

Cum argumentați aprecierea că limba română a devenit o victimă a presei?

Limba română nu este o victimă a presei. Ea e folosită de multe ori defectuos în presă, pentru ca presa ne mobilează spațiul public. Eu cred că ea este mult mai agresată de oamenii politici, decît de oamenii de presă. Oamenii de presă fac să ajungă la fiecare discursurile politice. Există mai multă incultură în discursurile politice, decît în presă.
Dimpotrivă, aș spune că există în presa scrisă destui jurnaliști buni și foarte buni, care folosesc foarte bine limba română și care reacționează la toate neghiobiile oamenilor politici.
Limba română nu e o victimă, dar ea trece printr-un moment în care nu mai este cultivată, iar asta se întîmplă din cauza școlii și educației.

Scurtă biografie

Bogdan Creţu s-a născut pe 21 ianuarie 1978, în Constanța. Este profesor universitar la Facultatea de Litere a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi (UAIC) și directorul Institutului de Filologie Română „A. Philippide” din Iași.
Este, de asemenea, membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al Asociaţiei de Literatură Generală şi Comparată.
Din 2006 este colaborator la emisiunea „Convorbiri literare”, de la Radio Iași, și colaborator la „Ziarul de Iași”.

ALEXANDRU CĂLINESCU: „LECTURA ÎȚI DĂ DISCERNĂMÎNT”

Interviu de Anca Constantin

Istoric și critic literar, publicist și director al Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu” din Iași timp de mai bine de un deceniu, profesorul Alexandru Călinescu este exemplul viu al puterii pe care cărțile o pot avea asupra unui om. Prezent încă din anul 1968 la Catedra de Literatură franceză a Facultății de Litere de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, a fost profesorul a zeci de generații de studenți. Despre experiențele pe care le-a trăit, din perioada comunistă pînă la cea petrecută în Franța și înapoi în orașul său natal, Iași, în interviul ce urmează.

Care sînt valorile pe care le prețuiți cel mai mult la tinerii studenți? Ce principii ați păstrat dumneavoastră din anii studenției?

Nu pot să vă spun care sînt principiile după care se ghidează studenții de astăzi; diferența e mare. Pentru mine, cînd eram student, esențial era să studiez, să fac toate acele lucruri care constituiau obligațiile mele universitare. E posibil să fi fost și o atmosferă diferită. Era, spre exemplu, Cercul Științific Studențesc, care avea o altă pondere, o altă însemnătate.
Ce-am văzut eu în anii din urmă, cînd predam, nu e foarte îmbucurător și, din păcate, nu sunt singurul care are această părere. Era o continuă scădere a nivelului, a interesului pentru lectură. Cînd eram student, eram ahtiat să citesc literatură, să citesc cît mai multe cărți – romane franțuzești, romane contemporane; era momentul unei oarecare deschideri. Astăzi, din păcate, s-a cam pierdut interesul.

O cauză poate fi faptul că sînt prea multe lucruri de făcut? Studenții parcă nu se mai bazează atît de mult pe cărți, ci aleg să meargă pe calea ușoară ca să afle ce au nevoie.

Dacă așa se petrec lucrurile, greșesc. Nu există o cale mai sigură decît cea a lecturii. Lectura îți dă discernămînt. Îți dă capacitatea de a avea o judecată critică. După ce ai discernămînt, poți să mergi pe calea ușoară, să navighezi pe internet. Abia atunci ești capabil să separi grîul de neghină, să-ți dai seama care sînt lucrurile fanteziste, eronate. Etapa lecturii, a contactului cu cartea, este esențială.

„Noi, spre exemplu, la Universitatea din Iași, voiam să facem o revistă de cultură”

Se putea vorbi, înainte de 1989, despre presa studențească? Exista, cu adevărat, acest concept?

Presa studențească a fost creată la sfîrșitul anilor ´60, sau, mai bine spus, atunci s-a luat decizia de a o crea. Totul se decidea sus, fiind un regim totalitar. S-a decis, în a doua jumătate a anilor ´60, așadar, în acea perioadă de relativă liberalizare, să se creeze niște reviste studențești în marile institute universitare. Așa a apărut la Cluj revista „Echinox”, cea mai valoroasă. Așa a apărut și la Iași revista „Dialog”.
Erau și reviste la Politehnică, la Medicină, dar nivelul lor era diferit, inegal. Noi, spre exemplu, la Universitatea din Iași, voiam să facem o revistă de cultură, dar nu era ușor. „Echinox”, la Cluj, la fel. Alte reviste făceau concesii și se ocupau cu viața de organizație, cu banalități care constituiau hrana presei de atunci.

O cenzură foarte dură a existat pînă în 1977. În `72 am preluat revista „Dialog”, din postura de tînăr asistent. Pînă în `77 trebuia să mergem la Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor. Acolo citeau tot și decideau dacă primeai sau nu ștampila bun de tipar. Nu se putea tipări nimic în România fără ștampilă, nici eticheta de pe o cutie de chibrituri. Bineînțeles, făceau observații. Puteau să respingă materialul, să-l mutileze, să taie, să adauge, să înlocuiască.

În 1977, Ceaușescu a făcut o operație spectaculoasă și ticăloasă, în același timp, anunțînd că, dată fiind maturitatea revoluționară a poporului român, desființează cenzura, adică birourile Direcției Presei. Așa a și fost, într-adevăr. Ce s-a întîmplat în realitate? Cenzura a devenit multiformă, adică trebuia să treci prin alte vămi, mai multe decît înainte. Trebuiau avize, spre exemplu la noi, de la conducerea universității, de la organizația de partid, uneori te trimitea și la județ. A fost o mare înșelătorie și foarte perversă, pentru că asta a agravat fenomenul autocenzurii. Redactorilor le era frică, fiindcă ei, în momentul respectiv, deveneau răspunzători. Înainte, cînd Direcția Presei dădea drumul la un text, își asuma responsabilitatea. Redactorul era, să zicem, exonerat.
Așa se agravau autocenzura și frica. A avut multe efecte negative, dar, în același timp, scriitorii autentici continuau să scrie și revistele bune continuau să publice lucruri de calitate.

Cum ați reușit să mențineți revista „Dialog” în zona în care vă doreați să fie situată?

Greu, foarte greu. Grație generațiilor succesive de redactori, cu siguranță, fiindcă redacția „Dialog” era într-o permanentă mișcare. Cu excepția a două-trei persoane care au rămas constant, veneau mereu studenți în locul celor care terminau facultatea. Am avut studenți foarte buni, redactori foarte buni și foarte talentați. Dar nu era ușor, fiindcă tot timpul se făceau presiuni că e prea elitistă, că nu reflectăm viața studențească. Cînd abordam, ca niște mici notițe, chestiuni care țineau de viața practică a studenților, ni se reproșa că ne ocupăm de nemulțumirile lor. Cartofii erau putrezi la cantină? Nu trebuia să scriem asta la ziar. Pentru asta trebuia să vorbim cu directorul, cu rectorul. Era un cerc vicios, nu puteai să faci presă de investigație cu adevărat. „Opinia Studențească” a făcut, spre marele lor merit, reușind să publice lucruri extraordinare. Asta a mers pînă la un punct, cînd am supărat stăpînirea m-au înlăturat și pe mine, și pe alții, de la conducerea revistei. Dar ea a continuat să existe.

Apariția Grupului de la Iași, toate acțiunile Securității și încercările de a vă ține departe de presă, au avut impact și asupra vieții dumneavoastră personale?

Din fericire mi-am putut continua activitatea de critic literar, au reușit să mă de afară doar de la „Dialog”. Pe plan personal, evident că te afectează cînd există o anumită presiune, cînd ți se fac tot felul de mizerii și ești supravegheat. Evident că era o traumă, erau surse permanente de traumă psihică, stare de tensiune. Nu era ușor.

Cum ați reușit să treceți peste toate aceste lucruri, peste această traumă a perioadei comuniste?

Presiunea nu s-a potolit pînă în 1989, dar m-am mobilizat. Trebuia să scriu, aveam rubrici permanente de cronică literară, trebuia să dau texte lunar, chiar săptămînal. Indiferent de cum mă simțeam, ce stare de spirit sau ce stare fizică aveam, trebuia cum-necum să dau textul. Trebuie să-ți duci crucea și să-ți îndeplinești obligațiile cu orice preț. Evident că au fost și perioade mai grele, cînd nu am reușit să mă detașez, dar mai scurte.

Se poate spune că ați privit ceea ce vi se întîmpla ca pe o motivație de a merge mai departe, atît ca scriitor, cît și ca profesor?

Da, sigur, eram angrenat în această viață literară, pe lîngă ceea ce făceam la facultate. Asta e profesia mea de bază, am fost profesor la Universitate o viață întreagă și a fost o meserie pe care am făcut-o din vocație, din plăcere. Mi-a plăcut să lucrez cu studenții. Mai puțin în ultimii ani, ce-i drept, pentru că, repet, nivelul scăzuse. Ani de zile, însă, am avut o relație foarte bună cu studenții mei și cred că cei mai mulți își amintesc de mine cu plăcere.

Contactul cu Franța, „un vis împlinit”

Revenind la anii în care dumneavoastră înșivă erați în postura de student, cum a fost experiența din Franța din acea perioadă?

Am avut o bursă de șase săptămîni la Paris, pe timpul verii, la o instituție foarte prestigioasă, Alliance Française, unde veneau cursanți din toată lumea. Au fost șase săptămîni memorabile pentru faptul că luam pentru prima dată contact direct cu Franța. A fost extrem de greu să ies în străinătate. Aș fi vrut să am șansa tinerilor care, după 1990, au putut să studieze acolo, dar, din păcate, atunci nu s-a putut.

Cum a fost, mai tîrziu, aceeași experiență din postura de profesor?

În postura de profesor am fost propus, în 1991, să asigur un lectorat de limba română la INALCO (n.r. – Institut National des Langues et Civilisations Orientales Paris), instituție de învățămînt superior din Franța, unde am rămas șase ani, spre surprinderea mea, și unde, ulterior, mi-am diversificat activitatea. Am predat cursuri la masterat, am avut studenți de la mai multe secții, făceam cursuri specializate, precum un curs despre cenzură. A fost o experiență extraordinară și aș putea spune chiar un vis împlinit.

Ce a influențat decizia dumneavoastră de a vă întoarce în țară, după anii petrecuți acolo?

Aici eram profesor, conduceam doctorate, nu ar fi fost cea mai înțeleaptă variantă să mă stabilesc acolo. Lucrurile astea le faci la o anumită vîrstă și e, desigur, și o anumită comoditate în a te întoarce acasă.

Ce considerați, în calitate de critic literar, a fi indispensabil pentru succesul unui scriitor, în special la început de drum?

Depinde, lucrurile se particularizează. Aștepți altceva de la un poet, de la un prozator, de la un critic literar, dar în toate cazurile e important talentul. E indispensabil. Un scriitor netalentat e o catastrofă, o mediocritate în plus.
Din postura de critic, lucrurile sînt mai nuanțate. Sigur, trebuie o anume doză de talent, nu poți scrie oricum, scriitura critică are exigențele și particularitățile ei. Trebuie să scrii expresiv și exact, fiind o îmbinare între precizie și expresivitate. Apoi, un critic trebuie să aibă lecturi. Trebuie să cunoască domeniul în care evoluează. Un critic poate fi și un istoric literar, chiar un teoretician literar, să încerce să abordeze totul dintr-o perspectivă mai austeră, mai riguroasă. Am avut și avem în România critici remarcabili, care au răspuns acestor criterii.

Alexandru Călinescu, vorbind despre volumul Vedere din Turnul Eiffel al Cristinei Hermeziu

„Literatura română are concurență”

Cum vedeți evoluția literaturii, în special în ultimii ani?

Literatura evoluează prin forța lucrurilor, nu are cum să stea pe loc. Evoluează lumea în care trăim, uneltele, modalitățile pe care le folosim cînd scriem. Altul este raportul nostru cu textul, cu foaia de hîrtie, aș spune, dar ar trebui să spun cu ecranul computerului. Sînt mulți care continuă să scrie pe hîrtie, dar sînt opțiuni individuale. Toate aceste lucruri au făcut ca literatura să se schimbe.
Cuvîntul evoluează nu-mi place foarte mult, fiindcă evoluție are cumva o conotație care aproprie cuvîntul de ideea de progres. Se schimbă, cu siguranță. În bine, în rău, rămîne de văzut.
Acum 40 de ani, poezia era regină în literatura română; era o avalanșă de poeți foarte buni, fiind considerată chiar perioada de aur. Poezia românească avea un statut privilegiat, în contrast cu ce se întîmpla în literaturile occidentale, de exemplu, și cu ce se întîmplă și acum. Și relația cu publicul s-a schimbat. Dispărînd complet cenzura, au dispărut și o serie de bariere și de inhibiții. Limbajul literaturii s-a transformat, s-a eliberat de chingi. Și fiindcă se traduce enorm, cititorul are la dispoziție o gamă extraordinar de largă de opțiuni literare. Literatura română are concurență.

E acesta un motiv pentru care oamenilor le e mai greu să se apropie de cărți –faptul că sînt prea multe?

Nu, cu siguranță nu. Asta nu poate fi o explicație validă. E foarte bine că există posibilitatea alegerii. Există o criză a lecturii peste tot. E îngrijorător, la fel ca fenomenul analfabetismului funcțional. Se citește mai puțin, o mare parte din populația României nu deschide nicio carte ani de zile.

Din experiența dumneavoastră, poate o carte să schimbe un om, îi poate influența alegerile, modul de gîndire?

Cu siguranță! Sînt, iarăși, cu siguranță, exemple multe. Știu că a fost o anchetă în care diferite personalități ale lumii literare vorbeau despre cărți care le-au influențat destinul și arătau ce lecturi au fost vitale, decisive în existența lor, la un moment dat, și le-au modificat traiectoria vieții.
Noi iubim așa cum citim în cărți. Romeo și Julieta reprezintă arhetipuri. Învățăm cum e iubirea din Shakespeare, Madame Bovary, din Război și pace. Tot ce simțim în plan afectiv e condiționat oarecum de lecturile noastre, care de multe ori ne marchează fără să ne dăm seama.
Cărțile te pot transforma și la cealaltă extremă. Cînd citești inepții, cînd te regăsești în idei care mai de care mai eronate, și percepția ta se deformează.
Lectura de calitate, pentru orice om, trebuie să fie indispensabilă. Cu siguranță, vă spun, o carte, la timpul potrivit, poate schimba omul.

RADU AFRIM: „TEATRUL, LA FEL CA FOTOGRAFIA, ESTE UN MOMENT FOARTE SCURT ȘI EFEMER”

Interviu de Claudia Pincovski

Considerat pentru mult timp „rebelul” teatrului românesc, Radu Afrim a reușit să-și lase amprenta pe multe dintre spectacolele pe care le-a regizat în toate colțurile României. Acum nu-i mai este frică de critici și încearcă să nu privească înapoi, peste umăr, la piesele pe care le-a pus în scenă în trecut. Evoluează și continuă să urce spre alte culmi ale regiei, regie care l-a ajutat de mai bine de un deceniu să-și construiască propriile lumi, pline de culoare și zumzet.

„Blocul în care am copilărit l-am băgat în spectacolul de la Târgu Mureş «Pasărea retro se loveşte de bloc şi cade pe asfaltul fierbinte».Cu toate amintirile mele”, ați spus într-un interviu din 2015. Înțeleg că anii copilăriei i-ați „îngropat” în acel spectacol, dar adolescența, maturitatea, cum ați ales să le „îngropați”? În ce spectacole?

E un fel de a spune „a îngropa”, pentru că n-am reușit să îngrop nimic și nici nu știu dacă am dorit foarte mult să fac asta. Am vrut să scap de anumite obsesii, dar, în același timp, scriind textul acela de la „Pasărea retro…”, mi-am dat seama că n-o să mai fie atît de emoționant cînd îmi amintesc de acele momente la o cafea, pe stradă sau cînd visez, pentru că așa mi s-a întîmplat cu multe lucruri din viața mea. Am încercat să le transfigurez în altceva, într-un produs artistic, și le-am cam pierdut; am pierdut fragilitatea, inocența lor și asta este o mare pierdere. Eu țin foarte mult la trecutul meu, la amintirile astea din care mă pot energiza. Nu cred că a doua oară aș mai putea să folosesc copilăria mea atît de intens pentru un produs artistic cum am folosit-o în „Pasărea retro…”.
Adolescența înseamnă anii ’80. Mi s-a propus, chiar tot de cei de la Târgu-Mureș, să continui, să fac partea a doua a acelui spectacol despre adolescență, doar că partea aceea a vieții nu se mai desfășura la bloc. Atunci ne-am rupt toți de bloc. Încercam să fugim, să ne ascundem pe unde reușeam în anii ăia, ca să ne putem trăi primele iubiri și alte lucruri de genul ăsta. Copilăria era strict legată de fața blocului; nu te îndepărtai prea mult de mama. În adolescență îmi amintesc foarte clar că, deși locuiam într-un oraș foarte mic, lîngă pădure, mergeam cît se poate mai în adîncul pădurii. Gîndindu-mă la asta, îmi dau seama că pentru o astfel de piesă, care să-mi rezume adolescența, decorul nu va mai fi, cu siguranță, un bloc, asta dacă vorbim de anii ’80. Anii ’90 sînt cu totul altceva, reprezintă facultatea pentru mine, iar asta nu mai face parte din adolescență.
Acum adolescența mea, pe de altă parte, se reflectă în multe spectacole de artă contemporană pe care le-am făcut, pentru că altfel nu aș putea să vorbesc despre adolescența tinerilor de astăzi din diverse țări europene, de unde sînt autorii care au scris textul acela. Deci tot de la mine mă inspir, căci nu pot spune că trăiesc într-o adolescență în acest moment, ca să știu cum și ce se întîmplă. Deși schimbările dintre adolecența mea și cea de astăzi sînt masive, sufletul unui adolescent e tot același.

Deci, cumva, puneți fragmente din viața dumneavoastră în oricare spectacol.

E mult spus fragmente. Atunci cînd scrii tu ceva, da, îți permiți să faci lucrul ăsta, dar, cînd faci o piesă clasică sau a altui autor contemporan, nu poți să bagi fragmente din viața ta, nu-ți permiți să fii atît de narcisist și egoist încît să faci lucrul ăsta. Adaugi, să zicem, ecouri, senzații din viața ta, căci lucrurile nu se pot separa. De aici vine și nota personală a fiecărui artist. Nu poți să te rupi, să devii imun la experiențele tale și poate nici nu are rost, pentru că ar deveni un teatru aseptic, făcut în linii generale, un teatru după rețetă care s-ar putea să fie foarte bun, dar destul de rece. Așa fac și actorii de altfel; și ei, în rolurile lor, folosesc foarte mult din experiențele personale, chiar dacă nu e vorba despre ei în piesă.

Tot atunci ați spus că mama dumneavoastră are grijă de trecutul dumneavoastră. Nu sînt alterate amintirile, dacă alegeți să nu mai reveniți la ele?

Mama are grijă de arhiva personală de spectacole. Încă de cînd eram student, a făcut dosare; rafturi întregi la mine în casă sînt pline cu tot ce s-a scris, cu poze, imagini, afișe, tot ce există despre spectacolele mele, lucruri pe care eu sînt sigur că n-am să le citesc niciodată și nimeni nu le va citi vreodată, pentru că deja cantitatea de informație din jurul nostru este uriașă. Pe vremea cînd a început ea să le strîngă nu exista Internet.
Eu și ce se scrie acum citesc o dată. Nu-mi pot umple bateriile în fiecare dimineață citind cronici laudative sau înjurături despre munca mea. Eu Oricum, odată ce am terminat un spectacol trebuie să ies din el și să mă duc mai departe, pentru că, tot întorcîndu-mă la el, simt că bat pasul pe loc. De exemplu, niciodată nu s-a scris atît de mult și atît de bine cît s-a scris despre „Pădurea spînzuraților” (n. red. cel mai recent spectacol regizat de Radu Afrim la Teatrul Național București). Încă îmi beau cafeaua în fiecare dimineață citind ceva despre acest spectacol, deși am intrat într-un nou proiect la Iași și acum chiar trebuie să mă „curăț” de „Pădurea spînzuraților”. Asta nu înseamnă că trebuie s-o uit, dar trebuie să nu mă mai gîndesc activ la ea, pentru că a fost foarte puternică, au fost două luni jumătate de muncă. Mama, în schimb, are grijă să existe undeva, pentru cine nu știu, această arhivă.
De altfel, eu am făcut armata în Arhiva militară, la Pitești. Era fascinant să stau zilnic între dosare cu fotografii (inclusiv Rebreanu avea dosarul acolo), cu lucruri de care nu auzisem, de care nu știam, pentru că istoria era preadată prost în licee. Lucram cu niște doamne care erau profesoare de istorie și care mă duceau direct la dosare, dar eu nu eram acolo să studiez, eram acolo să muncesc, să car dosarele dintr-un loc în altul cu roaba și cu mîinile, să le leg cu sfoară și să le curăț de praf. Asta însemna armata mea; era fascinant. Deci arhivele sînt bune, dar nu cred că cele personale, cele subiective, ci cele care te ajută, ca popor, să mergi mai departe, să înțelegi ce s-a întîmplat, ce-a fost. Or eu cred foarte bine că teatrul românesc poate să continue și fără arhiva mea.

„Prima pereche de blugi am avut-o în facultate”

Vorbind despre adolescență, a fost cumva marcată și dacă da, în ce fel, de perioada comunistă?

A fost marcată adolescența, noi nu am fost. Asta pentru că n-am conștientizat suferința celor din jurul nostru, n-am conștientizat suferința destul de decentă, totuși, a părinților noștri, care cu greu reușeau să ne pună ceva pe masă. Eram implicați direct – noi eram cei care stăteau la cozi la rație, la pîine, noi ne îngrămădeam, dădeam cu pumnul în stomac vecinului de bloc ca să ajungem înaintea lui la coadă la ulei. Existau lucrurile astea care pentru tinerii de azi par incredibile.
Comunismul a făcut un lucru cumplit de rău în România, a creat această ură, această răutate, care nu știu dacă exista în gena noastră. Dar ne-a făcut mai atenți cu tot ce eram noi, nu neapărat doar cu puținele lucruri pe care le dețineam, cu puținile discuri de muzică pe care le aveam, cu cărțile pe care cu greu ni le procuram, cu hainele. Eram tineri și trebuia să ne îmbrăcăm colorat, interesant, la modă, cum vedeam „la video”. Eu prima pereche de blugi am avut-o în facultate, n-am avut blugi toată adolescența mea. Umblam cu pantaloni făcuți la croitor, de stofă. Primii blugi deja înseamnă pentru mine anii ’90, primii mei ani de Cluj, de altfel.
Nu m-a marcat comunismul în sensul în care i-a marcat pe adolescenții din România care au luptat împotriva Securității, împotriva sistemului. Geanina Cărbunariu a pus o piesă în scenă, „Tipograful Majuscul”, Radu Jude face acum un film din ea. Acolo era vorba de un adolescent care scria pe ziduri „libertate”. Eu nu am făcut asta, nu am simțit oprimarea în mod direct. E adevărat că ne adunam în casa unei colege de liceu, al cărei tată era polițist, și discutam despre cum ne-ar plăcea nouă să fie și ce ne-ar fi plăcut să avem. Pentru că totuși adolescența e perioada la care se pune problema „ce să ai”: o iubită, o haină. Adolescența e perioada în care acumulezi. Cu vîrsta nu se mai pune atît de mult problema „ce să am”, aceasta se transformă în „ce-o să fiu”, „ce sînt” și „ce-am fost”. Știu însă că ne adunam în casa aceea și ascultam niște discuri de muzică occidentală, luate dintr-un turneu din Bulgaria, în care noi am fost cu un spectacol de chitară.
E adevărat că existau excepții în țara asta, oameni cu o lumină a lor, care depășeau cu mult standardele epocii. Predomina însă o teamă îngrozitoare a tuturor, mai puțin a celor foarte tineri, o teamă care, din păcate, acum începe să se reinstaureze în România, o teamă pe care nu credeam s-o mai văd în apropierea mea. Acesta este lucrul cel mai grav pe care nu îl cunosc tinerii – că acest tip de stare nocivă a mai existat în România atunci, pe vremea comunismului. Sigur, nu e încă la modul „urmărit de Securitate”, nu e instaurată teroarea, dar e lesne de văzut că drumul și direcțiile de fugă sînt înspre așa ceva, dacă noi nu luptăm să ținem la distanță acest tip de autoritate supremă care se vrea deasupra noastră.

„Eu sînt un om al ochiului, nu sînt un om al literelor”

Ați absolvit, prima dată, Facultatea de Litere și ați vrut să mergeți către arhitectură, dar v-ați reprofilat. Acum sînteți „arhitectul” propriilor dumneavoastră lumi. Care a fost temelia acestor universuri pe care continuați să le creați?

Temelia e, din fericire, cultura vizuală pe care o am. Sigur că întodeauna am un scenograf lîngă mine, care face decorul și costumele, însă totul pornește, cumva, de la ideea mea. Asta nu înseamnă că scenograful este un simplu executant, ci că el îmbogățește, uneori mai mult, alte ori mai puțin, propunerea mea. Teatrul este o muncă de echipă și ar fi absolut stupid și penibil să le faci singur pe toate; nici măcar nu ai avea timp să faci asta. Trebuie să dai șansa unor oameni să arate și ei ce știu mai bine să facă; acei oameni sînt scenografii, de exemplu.
Asta a fost la bază, cultura vizuală, pentru că eu sînt un om al ochiului, nu sînt un om al literelor, deși am absolvit Facultatea de Litere. Nu am știu să citesc atît de bine. Am fost învățat, să spunem, să citesc, dar nu am făcut-o. În liceu aveam doi colegi care citeau foarte mult, eu nu. Eu intuiam ce-i cu lumea, ce-i cu viața, ce-i cu exteriorul, dar nu citeam atunci. Cînd am studiat filologia, am citit obligat de examene, de sesiuni și am rămas cumva cu acest obicei de a citi. Nu mă număr nici acum printre colegii mei de an care au devenit critici literari, scriitori sau foarte buni profesioniști pe domeniul literelor. Îi invidiez, dar eu am ales să mă duc în „lumea ochiului” și, cu timpul am învățat și să citesc. Zic asta pentru că mă gîndesc că este nevoie de o lectură foarte atentă a lui Rebreanu pentru a putea să faci o dramatizare, un scenariu pe Pădurea spînzuraților, să lucrezi, cum a scris, Marina Constantinescu într-o cronică, „unu la unu cu romanul lui Rebreanu”.

„Obsesia mea – să dramatizez cărți, pe care mi le însușesc făcînd asta”

Aveți totuși, din cîte am văzut în interviuri, tentația de a face comparații literare, de a-i aduce în discuție nu doar pe cei ce au scris teatru, ci și pe „greii” literaturii universale. În ce operă literară credeți că trăiți?

Te poți regăsi parțial în fiecare roman pe care îl citești, pentru că, dacă nu te-ai regăsi, l-ai da deoparte. Dar eu nu am un roman, o proză sau o poezie despre care să spun: „Ăsta sînt eu, asta e viața mea în momentul ăsta”. Nu, așa ceva nu există pentru mine. Nici măcar filme care să mă reprezinte nu cred că am găsit. Filmele pe care le suport pînă la capăt și pe care nu le recomand altcuiva, tocmai pentru că sînt despre mine cumva, acelea ar putea fi, acolo s-ar putea să mă regăsesc.
Cărțile, în general, mi le recomandă alții, oameni care citesc; eu nu prea mai am timp să citesc reviste literare și să văd ce-a ieșit bun pe piață. Mi se spune: „Ai putea face din romanul ăsta spectacol”. Asta este acum, de fapt, obsesia mea – să dramatizez cărți, pe care mi le însușesc făcînd asta. Dar e o muncă grea, e mai grea decît regia.

Asta s-a întîmplat și cu romanul „Pădurea spînzuraților”?

Alegerea n-a fost a mea, a fost a lui Caramitru, dar nu am fost forțat. Caramitru mi-a mai propus și alte titluri, dar nu au rezonat cu ce voiam eu să fac. Tot el a fost cel care mi-a propus înainte și „Năpaste”, spectacol care a ieșit foarte bine.
Voiam să pornesc la drum cu „Pădurea spînzuraților” exact așa cum am pornit cu „Trei surori”, de Cehov, spectacol pe care nu-l văzusem niciodată pus în scenă la începutul carierei mele, cînd m-am decis eu să regizez piesa. În cazul romanului scris de Rebreanu, eram astă vară acasă, după un an greu, am luat cartea pe care n-o știam prea bine și-am început să citesc. Filmul nu mi-l aminteam decît vag și nu am vrut să-l revăd.
Am luat cartea și-am subliniat enorm de mult, aproape tot romanul. Apoi mi-am zis că nu pot face un spectacol din tot romanul, pentru că ar fi însemnat cel puțin șapte ore. A fost, cu acest roman, o iubire la prima vedere. Asta și pentru că a și fost, oarecum, prima întîlnire cu acest text care, deși este deja „un bun comun”, un roman pe care se presupune și se minte că toată lumea l-a citit, foarte puțini au reușit să-l ducă pînă la capăt. Ce s-a întîmplat însă cu adevărat valoros după piesa regizată de mine a fost că toată lumea care a văzut spectacolul a început să citească și cartea.
Foarte mulți oameni îmi spun că și-au dat seama că există niște pasaje, pe care eu le-am păstrat integral, de introspecție, de descrieri de natură, de sat, de atmosferă, de stări. Nu sînt pasaje deloc dramatice, nu sînt dialoguri, nu sînt conflicte, nu sînt intrigi, ci este poezie pură în proză. Chiar mă uitam la oamenii din sală și erau fascinați de această poezie a lui Rebreanu, pe care n-o bănuiau, n-o intuiau. Lumea zice: „Ah, roman clasic românesc…”, pentru că lumea a trecut direct la comentariile din cărți de specialitate, fără să citească romanul, care este de valoare europeană. N-am avut șansa să fim traduși la timp și la casele cele mai mari, dar mi-e greu să cred că romanul ar trece neobservat în Europa, astăzi, mai ales dacă ar fi tradus bine.

„Cele două direcții ale teatrului european în acest moment sînt poezia și politicul”

Credeți că poate fi poezia transpusă în teatru? Cum?

Da, absolut. Dacă mă-ntrebai acum 20 de ani, spuneam la fel. Se poate face, iar acum chiar din ce în ce mai mult. Cele două direcții ale teatrului european în acest moment sînt poezia și politicul. Trebuie să spun că francezii sînt capabili să asculte poeme interpretate pe scenă timp șase ore. Dar nu sînt poeme, sînt monoloage, așa se numesc ele în teatru.
Eu tot citesc piese traduse în franceză din toată Europa în încercarea de a găsi texte pentru montările mele, pentru contractele mele din țară, iar cele mai multe dintre ele sînt cu două-trei personaje care spun monoloage de 20 de pagini unul și abia după intră celălalt personaj. Or, publicul român e mai puțin pregătit pentru așa ceva. Dar acolo e poezie pură. Ce înțelegi prin poezie, asta-i cu totul altceva. Să nu se aștepte lumea la puzderii de metafore, comparații, personificări și epitete, nu! O poezie e dură, acidă și lirică; vorbește despre lumea noastră, făcînd trimiteri la interiorul celui care a scris, dar e poezie. Dramaturgii, care de obicei sînt și actori în alte țări, chiar și poeți, se lasă duși de stilou, scriu și nu se opresc. E foarte frumos să citești astfel de lucruri. Eu aș fi un spectator foarte bun pentru asemenea spactacole, dacă ar fi bine spuse, pentru că este foarte foarte important cît de organic le primesc actorii.
Și Shakespeare este poezie, el e poezie pură. Toate monoloagele din Shakespeare sînt poezie, iar spectatorul trebuie să ajungă să vadă acțiunea printre metafore. Însă, dacă e prost tradus, Shakespeare poate deveni insuportabil.

„Ăsta este blestemul cel mai mare: să iei viața de la capăt și să-ți dai seama, la mijlocul drumului, că ai greșit și a doua oară drumul”

În alte interviuri ați afirmat că încercați să adaptați personajele din piesele de teatru mediului românesc. Dumneavoastră cum vă adaptați acestui mediu?

Nu poate fi vorba de o adaptare pentru că n-am fost scos dintr-un sol și plantat în altul. Nu m-am mișcat de aici de atîta vreme și am capacitatea asta, întotdeauna am avut-o, de a primi organic ce mi se oferă, de a interveni în spațiu, în peisaj, de a alege ce mă interesează pe mine dintr-o mulțime de mesaje care parvin, dintr-o mulțime de semnale care vin la mine, de a mă ecrana, de a îmbrățișa doar ce mă interesează. Dacă nu mă interesează nimic, nu îmbrățișez nimic.
Politic vorbind, nu mi-e ușor nici mie, ca atîtor oameni care gîndesc în această perioadă, ca atîtor oameni care au o conștiință, dar mereu îmi zic că se poate și mai rău. Naționalismul este îngrozitor în acest moment, este rădăcina răului. „Noi sîntem unici, noi sîntem puternici, noi sîntem irepetabili, doar noi sîntem poporul ales, doar noi sîntem cei care ținem pămîntul și universul pe umeri”. Astfel de discursuri sînt nocive.

„Trebuie să-i explici lui Dumnezeu de ce vrei mai bine să fii mort decît viu. Dacă nu-l convingi, îți stinge creierul și trebuie să iei viața de la capăt”, scrie Aglaja Veteranyi în „De ce fierbe copilul în mămăligă”. De cîte ori ați luat viața de la capăt și în ce moduri?

Ezit între a răspunde că o iau în fiecare zi sau n-am luat-o niciodată de la capăt. Ambele răspunsuri sînt la fel de adevărate. Nu-mi doresc ca cineva să trebuiască să ia viața de la capăt. Cred că este îngrozitor de greu și oricum s-ar putea să mergi pe același drum și să nu poți schimba nimic. Ăsta este blestemul cel mai mare: să iei viața de la capăt și să-ți dai seama, la mijlocul drumului, care poate însemna mijlocul zilei sau mijlocul anului, deceniului, că ai greșit și a doua oară drumul. Trebuie să mărturisesc că eu cred în reîncarnare și atunci s-ar putea să existe, cine știe, șansa de lua această viață de la capăt sub o formă sau alta. De asta sînt eu curios, asta aștept eu să văd.
Știu că sînt oameni nevoiți să ia viața de la capăt, în general cei care se mută într-o altă țară. Eu am tot zis că, dacă ar fi să plec din România și să mă fac regizor, adică să iau viața de la capăt, n-aș face acest lucru. N-aș face deloc același lucru, n-aș putea. Sigur, cînd pierzi pe cineva drag, cînd te desparți de cineva, a doua zi îți spui „iau viața de la capăt”, dar cred că rămîne la stadiul de declarație, la stadiul de ambiție utopică. Nu știu dacă cineva face acest lucru, din moment ce a doua zi faci totul la fel – bei o cafea, ca pînă atunci, te duci la job sau nu. Trebuie să schimbi totul, din tine începînd – ăsta este un proces uriaș de lung – pînă la exteriorul tău și lumea din jurul tău. Trebuie să fii un tip excepțional pentru a te aventura în această expediție a schimbării cu totul și a începerii a ceva de la capăt. Trebuie să fii cineva foarte puternic, pe care eu l-aș invidia și la care m-aș uita ca la un semizeu.
Am cunoscut oameni care ajunseseră într-un punct foarte jos al existențelor, un punct în care nu se zărea nicio speranță din nicio parte. Am fost și eu în acel punct, dar nu mi-am zis: „lasă că eu viața de la capăt”. Am zis că o să continui, ceea ce nu este deloc același lucru.

Ce vă oferă fotografia în plus față de teatru?

Aduce lumina aia pe care eu încerc să o recompun în teatru, împreună cu echipele, dar e foarte greu de obținut. Și teatrul, la fel ca fotografia, este un moment foarte scurt și efemer. Deși ți-o poți lipi pe perete și o poți vedea pînă cînd mori, momentul fotografiei este unic și irepetabil. Lumina, asta aduce fotografia, și faptul că tu prinzi un instantaneu de viață irepetabil, e ca în teatru. Pentru că nici în teatru nu se repetă lucrurile în fiecare seară, chiar dacă este același spectacol.

Dacă ar trebui să faceți un stop-cadru asupra vieții dumneavoastră în ce direcție ați opri obiectivul?

Nu înspre viitor, nu înspre prezent, nu în interiorul meu; cu greu, cu teamă, spre trecut l-aș îndrepta.

Care a fost evoluția dumneavoastră ca regizor? Vă găsiți acum făcînd alegeri pe care poate acum cinci sau șapte ani nu le-ați fi făcut?

Da, categoric da. Chiar vorbeam cu actorii și le spuneam că „dacă acum cinci ani te-aș fi pus să faci scena asta, sub nicio formă nu te-aș fi pus s-o faci așa”. Eu cred că asta înseamnă un drum, și nu bătutul pasului pe loc. Nu îmi reneg niciun spectacol din trecut, chiar dacă pe unele le găsesc naive. Le-am făcut, a existat acel moment, nu regret nimic din ele, însă acum nu mai pot lucra ca atunci. Altele sînt prioritățile, altele sînt, să zicem, insomniile mele acum. Trebuie spus că eu niciodată n-am fost tînăr în această meserie pentru că am început pe la 30 de ani. Deci nu am fost un puști de 20 de ani, care trebuia să șocheze și era necesar să șocheze. Bine, eu am șocat pe la 30 de ani, dar este esențial să începi în această meserie prin a răsturna tot ce se poate răsturna din lumea teatrală. Asta dacă te ține, dacă ești capabil.

Ați evoluat odată cu spectacolele puse în scenă?

Sincer, nu pot spune despre mine că am evoluat. Am luat în vîrstă și asta nu știu dacă este cel mai fericit lucru. Dar naivitățile pe care le aveam atunci s-ar putea să le am și acum, inconștiența pe care o aveam atunci o am și acum.
Nu știu dacă am evoluat. Pot să mă ridic de la masa asta și să fac o greșeală uriașă pe care aș fi făcut-o sau poate nici măcar n-aș fi făcut-o la 20 de ani. Nu cred în acest tip de evoluții. Bine, o cumințire pe baza unei înțelepciuni acumulate ar fi de bun simț, dar nici măcar de asta nu sînt sigur.
Nu știu dacă pot să vorbesc despre evoluție și poate lumea nici nu mă vrea evoluat. Mi-e teamă să evoluez, din cauza spectatorilor mei. Sînt foarte mulți care vin să vadă, profesional vorbind, lucruri pe care știu că doar la mine le pot vedea spuse într-un mod care e al meu, totuși, chiar dacă unii au încercat să copieze și le-a ieșit. Unele evenimente, mai puțin fericite poate, m-au făcut să mă dezvolt interior, dar nu pot să-mi dau în continuare prea multe răspunsuri la întrebările pe care mi le pun și pe care mi le pune viața. O-ntreb și eu, înapoi, pe viață cred că aceleași întrebări pe care mi le pune ea mie.

Casetă biografică

Radu Afrim s-a născut pe 2 iunie 1968 în Beclean, Bistrița-Năsăud. În 1995, a absolvit în 1995 Facultatea de Litere, la specializarea Română-Franceză, iar în 2000 Facultatea de Teatru, la specializarea Regie, ambele în cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj.
În prezent, Radu Afrim este unul dintre cei mai cunoscuți regizori români. Printre spectacolele regizate de el se numără „De ce fierbe copilul în mămăligă”, „Trei surori”, „Măcelăria lui Iov” sau „Inimi Cicatrizate”. Cel mai recent spectacol, o dramatizare a romanului Pădurea spînzuraților, de Liviu Rebreanu, se joacă pe scena Teatrului Național din București.