Hilon din Sparta ( 596-528 î.Hr.)

Unul dintre cei șapte înțelepți greci.

A fost primul efor ales în ” Colegiul celor cinci efori” – organul cel mai important al statului. Diogene Laertios spunea că Hilon a conferit ” Colegiului” o putere egală cu cea a regelui. Previziunea lui Hilon i-a adus o glorie postumă însemnată. Hilon spunea despre insula Kythira, care se afla lângă malurile Laconiei, că ar fi mai bine pentru spartani dacă aceasta s-ar scufunda în mare. Hilon presimțea o amenințare permanentă la adresa Spartei din partea acestei insule. Viitorul a demonstrat că temerile lui nu erau neîntemeiate.

Mai întâi, exilatul spartan Demarat l-a sfătuit pe Xerxes să stabilească aici un punct de oprire pentru corăbii, dar regele i-a refuzat sfatul. Mai târziu,în timpul războiului peloponeziac, Nikos a cucerit această insulă și a instalat aici o garnizoană ateniană. De pe această insulă, atenienii au pricinuit spartanilor multe pierderi. Se povestește că, odată, Solon a întrebat în ce condiții poate dobândi regele sau tiranul mai multă glorie. Pittakos a răspuns: ” Atunci când supușii ajung să se teamă nu de el, ci pentru el”.

Iar Hilon a răspuns astfel la această întrebare: ” Treaba cârmuitorului nu e să se gândească la cele muritoare, ci la cele nemuritoare”.

 

* Întrebare: ” Care casă e cea mai importantă?” Hilon: ” Casa care seamănă cu orașul cârmuit de rege”.

* Întrebate: ” Ce îi deosebește pe oamenii educați de cei neefucați?” Hilon: ” Speranțele promițătoare”.

* Întrebare: ” Ce e cel mai greu?” Hilon: ” Să păstrezi un secret. Să-ți întrebuințezi cum se cuvine timpul liber. Să suporți o jignire”.

* Să nu crezi în ghicit.

* Prețuiește timpul.

* Virtutea constă în faptul că poți, cu ajutorul discernământului, să prevezi viitorul.

* La prietenii nefericiți grăbește-te mai tare decât la cei fericiți.

@ Lenuș Lungu

 

De Lenuş Lungu Publicat în ISTORIE

Cristina Nemerovschi: ”Trăiți, citiți, iubiți și fiți adevărați până la capăt!” (interviu)

Cristina Nemerovschi: ”Trăiți, citiți, iubiți și fiți adevărați până la capăt!” (interviu)

By Cristian Cărpenaru

Cristina Nemerovschi este o scriitoare sinceră, care nu se teme de provocări în ciuda avalanșei de detractori iviți peste noapte ca ciupercile după ploaie. Pasiunea pentru scris și fervoarea sincerității ne oferă o literatură autentică și magnetizantă.

Spune-mi te rog despre scriitoarea și femeia Cristina Nemerovschi.

În primul rând, sunt un om căruia îi plac cel mai mult două lucruri: să scrie autentic și să trăiască intens. De cele mai multe ori, cele două se confundă.

Perioadele în care scriu cu cea mai mare pasiune sunt cele mai intense din viața mea; și invers, nu aș putea scrie autentic și sincer dacă nu aș fi trăit cât mai la limită, încercând să simt tot ceea ce mi-a ieșit în cale – experiențe, oameni, sentimente. Mă atașez foarte ușor de oameni, sunt deschisă, prietenoasă și îmi place mult să-mi întâlnesc cititorii, să aflu ce i-a atras la cărțile mele.

Când și cum ai descoperit pasiunea de a scrie?

Am descoperit-o în etape, de mai multe ori. Întâi a venit cititul, apoi, pe la 10-11 ani, am început cu mici povestiri, chestii originale, pe care le scriam numai și numai de plăcere, fără să mă gândesc dacă ceea ce scriu ar putea fi considerat literatură.

Apoi, prin liceu am mai avut o perioadă mai serioasă de scris, tot așa, legată mult de citit, de autorii preferați pe care îi descopeream treptat… Iar a treia, și cea finală , a venit odată ce am început lucrul la primul meu roman, Sânge satanic, pe la 26 de ani.

De la a doua carte am înțeles că scrisul care în final este legat între două coperți și oferit cititorilor e ușor diferit de scrisul doar pentru tine – presupune o anumită responsabilitate, și îți cere un echilibru, la care nu este întotdeauna ușor de ajuns: să scrii așa cum îți place ție, dar, în același timp, să-ți pui și întrebarea dacă este atractiv pentru cititor, dacă el rămâne cu ceva după ce te citește pe tine.

Ce părere ai despre valul feminin din literatura autohtonă? Aduce el ceva benefic?

Categoric, da, eu cred că noul val de scriitoare în primul rând face un lucru extraordinar pentru literatura română de azi, de care publicul se îndepărtase o vreme. Discutam, acum câțiva ani, cu cititori foarte tineri, care spuneau că nu mai așteaptă nimic de la literatura autohtonă, care e prăfuită, plictisitoare, previzibilă.

Noul val a schimbat percepția asta; a venit cu romane sau volume de proză scurtă puternice, originale, atractive, a umplut sălile unde se făceau lansările de carte, a adus pe scurt publicul înapoi spre literatura română. Dacă ar fi să caracterizez “noul val”, aș spune că aduce în primul rând un scris natural, seducător, cursiv, personal și mai ales divers.

Unii critici vorbesc, în mod greșit, despre noul val ca și cum ar fi o mișcare ce conține stiluri asemănătoare, teme asemănătoare, când, dimpotrivă, mi se pare interesant de remarcat tocmai diversitatea acestor scriitoare.

De la un stil mai dur, cu teme nonconformiste, la o abordare mai caldă, trăiristă, de la minimalism la atenția sporită față de forma pe care o ia literatura, eu cred că în noul val găsim toate felurile în care se poate scrie, iar asta este minunat.

images (22)

Care este opinia ta față de acuzațiile de pornografie care ți se aduc? Eu sincer o consider o voluptate a realismului cotidian.

Mă amuză teribil. Mă face să mă întreb dacă aceia care îmi aduc astfel de acuzații au citit la vremea lor ceva mai departe de Punguța cu doi bani sau Ursul păcălit de vulpe. Dacă or fi auzit, bunăoară, de un Henry Miller, devenit deja clasic al literaturii…

Dacă au verificat vreodată într-un dicționar ce înseamnă termenul “pornografie”, pentru că un pamflet social, în care personajele inevitabil înjură (literatura de calitate nu poate fi, după părerea mea, decât autentică, iar autenticul presupune în primul rând să nu scrii fals, forțat, neverosimil, cum s-ar întâmpla dacă am scoate cuvintele “vulgare”, atunci când ele nu pot lipsi), nu este în niciun caz pornografie, decât poate la extratereștrii.

Pe de altă parte, mă și întristează, pentru că mă face să mă întreb cum este posibil ca o persoană să nu priceapă chiar nimic din literatură, și să mai și pretindă că se îndeletnicește cu ea. Cum naiba să nu vezi mesajul, dincolo de cuvintele astea mai dure. Și unde naiba trăiești, dacă n-ai idee cum vorbesc oamenii în mediul lor, dacă nu poți înțelege diversitatea de caractere.

Atunci când nu mă amuză astfel de reacții, îmi provoacă milă. Sunt persoane care trăiesc într-o lume în care și cea mai mică acțiune e trecută prin filtrul moralizator, și aia e cea mai searbădă lume cu putință.

Crezi că scrisul tău influențează tânăra generație?

Sunt convinsă că da, pentru că primesc zilnic mesaje care îmi spun asta. O grămadă de adolescenți îmi spun că prin romanele mele au ajuns să prindă gustul pentru literatură și să descopere mulți alți autori. Am cititori tineri care se apucă și ei de scris, după ce-mi citesc romanele, pentru că li se trezește interesul pentru asta.

O influențează și la un nivel foarte personal – majoritatea, după ce mă citesc, decid să trăiască mai autentic, să-și caute cu îndârjire propriul drum, să nu se lase manipulați de ceea ce așteaptă societatea de la ei.

Am făcut de curând o vizită la Facultatea de filosofie, pe care am terminat-o și eu, și acolo am întâlnit o grămadă din cititorii mei, deveniți studenți, care mi-au mulțumit pentru cărțile mele – romanele mele îi convinseseră să aleagă facultatea asta, și nu regretau. Mulți spun că acest gen de lectură i-a trezit, și mi se pare grozav, mă emoționează lucrul ăsta și mă bucură mai mult decât pot spune.

Ce părere ai despre U.S.R.? Este capabil să ajute scriitorii?

Am o părere foarte proastă, împărtășită de altfel de toți scriitorii care se ocupă serios cu literatura, cei care scriu pentru că nu pot altfel, care au scrisul în sânge. USR-ul, din păcate, a pierdut de mult legătura cu menirea ei, care inițial a fost de a sprijini scriitorii.

Acum, USR-ul nu-i poate ajuta decât pe scriitorii care nu-s scriitori, pe acei poeței ratați de provincie, care vin cu o rață în traistă, sperând într-o cronică pozitivă la volumul lor care n-ar putea fi literatură nici măcar pentru handicapați.

USR-ul și acest gen de “scriitori” sunt doi paraziți care se întrețin reciproc. În rest, noi, scriitorii, nu doar că nu suntem ajutați de USR, ba chiar ni se pun bețe în roate. Pentru că USR-ul nu-și dorește ca publicul să ajungă la scriitorii independenți, puternici, care nu vin cu ofrande la ei, face tot posibilul să le interzică accesul în reviste, la diferite manifestări literare.

E ridicol, pentru că până la urmă scriitorul care scrie pentru că nu poate altfel își va vedea de drum, și fără ciorbița trezită pe care USR-ul și-ar dori să i-o pună pe masă, ca să se bată cu pumnul în piept că l-a salvat de la moartea prin înfometare. Realitatea este că USR e o groapă aproape și mai plină de fecale decât politica. Și, cu siguranță, mai ridicolă.

11220810_1648883628677263_5587900973750354917_n

Herg Benet ajută, recunosc. Deși s-a renunțat la poezie. Ce îi sfătuiești pe cei ce vor să publice, pe cei încă necunoscuți?

Se va mai publica și poezie la Herg Benet, la imprintul Karth, dar într-o proporție mai mică față de proză, e adevărat, pentru că vremurile sunt foarte neprielnice pentru poezie – de la librăriile care așează volumele pe rafturi la care nici nu poți ajunge, parcă de jenă că au și așa ceva, până la publicul care parcă nu mai are entuziasmul de a descoperi poeți.

Pe cei care vor să publice îi sfătuiesc să citească mult, să scrie, să fie exigenți cu scrisul lor și să se întrebe tot timpul dacă aduc ceva în plus, dacă există motive pentru care cititorii i-ar alege pe ei.

Literatura nu trăiește vremuri prea frumoase în România, dar nu trebuie să își piardă speranța și pasiunea. Sunt câțiva autori care au cucerit publicul și în vremurile astea, deci nu este imposibil!

Care sunt proiectele de viitor ale scriitoarei Cristina Nemerovschi?

Am o grămadă, și îmi doresc timpul și forța de a le duce până la capăt. Acum, în câteva săptămâni, voi lansa volumul final al trilogiei horror/fantasy Ultima vrăjitoare din Transilvania, pe care am scris-o cu pseudonimul Anna Vary.

Prin octombrie va apărea romanul “Vicky, nu Victoria“, o continuare la “nymphette_dark99”, apărut în 2013. În primăvară mi-aș dori să apară romanul intitulat “Rockstar“, asta dacă voi avea o iarnă cu inspirație. Și mai am o grămadă de cărți începute în cap, să vedem ce va mai ieși!

Mulți spun că scrii mult și publici mult, nelăsând o anumită perioadă între cărți pentru a pătrunde într-un oarecare ritm în sufletele oamenilor. Ce părere ai despre acest lucru?

Mi-am pus și eu problema asta la un moment dat și chiar am încercat, fără glumă, să scriu ceva mai puțin. Dar mi-am dat seama că până la urmă contează enorm să faci ce îți place, când îți place, cum îți place, deci, dacă am chef să scriu o carte, cel mai bine este s-o scriu.

Am lăsat și perioade mai lungi între unele cărți, a doua carte a ieșit la un an și ceva distanță de prima, după Păpușile n-am mai scris nimic jumătate de an… Nu exclud posibilitatea ca la un moment dat să nu mai am inspirație și să iau o pauză mai lungă. Dacă va fi să fie, va fi! Însă, momentan, cât încă îmi mai place, scriu.

Câteva cuvinte pentru admiratori, cititori și pasionați de lectură?

Vă mulțumesc mult că mă citiți, vă apreciez pentru că aveți încredere și în literatura română. Sper să aveți curiozitatea și plăcerea de a ne citi în continuare, de a fi și în viitor la fel de prezenți în lumea noastră, a scriitorilor.

Vă aștept pe toți la lansări, aștept ca și până acum mesajele voastre, care mă bucură mult și mă fac să scriu cu și mai multă pasiune. Trăiți, citiți, iubiți și fiți adevărați până la capăt!

Mulțumesc frumos pentru acest interviu. Aștept cu interes următoarele tale apariții. Multă baftă și inspirație!

Plasa unei iluzii, de Tatiana Dabija. Recenzie de Elena Buică

Plasa unei iluzii, de Tatiana Dabija. Recenzie, de Elena Buică 

 

descărcare

Cunoscând câteva date biografice ale poetei Tatiana Dabija, te întrebi, ce o determină să se risipească în poezii, ca apoi să se adune pentru a le dărui semenilor săi? Ce altceva ar putea să o determine, fiind un om împlinit, cu facultatea de drept terminată, acum doctor în drept, cu o bogată activitate ştiintifică, cu un seviciu onorabil, căsătorită cu un creator de frumos, Nicolae Dabija, scriitor, istoric literar, om politic şi tribun al Basarabiei, cu doi copii minunaţi, dacă nu setea de lumină izvorâtă din artă împletită cu dorinţa de a-şi căuta un loc de taină, aşa cum poate oferi numai poezia, loc în care să-şi poată regăsi sinele?

Urmărind cazna izbăvitoare a creaţiei sale, remarcăm că poeta Tatiana Dabija se hrăneşte din cuvânt, slujind poezia cu dăruire. Înzestrată de Pronia Cerească cu multe daruri de suflet, a reuşit să împletească înţelepciunea cu o cumpătare controlată şi să împărtăşească prinosul de har, sensibilitate şi putere de creaţie celor care rezonează la asemenea daruri.

 

Recunoscându-i-se aceste daruri, a fost răsplătită cu mai multe premii şi diplome şi face parte din mai multe antologii şi culegeri de poezii.

 

Cu volumul de poezii Plasa unei iluzii, apărut bilingv, român-englez, autoarea nu se află la primul său volum. A fost precedat de placheta de versuri Taina sufletului1993 şi Tăceri suspendate 2011.Volumul Plasa unei iluzii, un monolog interior abia şoptit, este o oglindire a unui sistem de valori pe care poeta şi l-a sedimentat pe parcursul unei vieţi de trăiri, după structura sufletească şi concepţiile proprii, sau despre felul cum stabileşte relaţii noi între lucruri, între eul său şi lumea înconjurătoare Mintea sa iscoditoare este mereu în căutarea unui tărâm al împlinirilor interioare.

 

Volumul cuprinde un spectru larg al temelor care o preocupă pe autoare. Cum altfel ar putea fi un poet, dacă nu ar fi preocupat să surprindă o mare diversitate de trăiri interioare precum iubirea, neliniştea, tristeţea, durerea, regretul, sentimentul religios, dragostea de ţară şi de limba română, ori aspecte din viața societăţii în care trăieşte, frumuseţea naturii, în genere, teme şi motive poetice ale oricărui creator de frumos, teme pe care le întâlnim şi în acest volum.

 

Deschizând cartea, chiar din primele pagini, observăm că se strecoară o notă gravă, de melancolie, sau de zbucium sufletesc, de trăire în şi pentru iubire. Ilustrativ este chiar catrenul Clipa cu care se deschide volumul:

Să mă iubeşti cum iubeşte un pictor pânza sa albă –/ Din lumea întreagă să-ţi fiu cea mai dragă/ Şi orice mi-ar aminti inima mea rănită,/ Îţi voi deschide în grabă uşa de aşteptări ruginită…//

 

Este definitorie pentru poetă această poezie abia îngânată, în care se strecoară licoarea cu gust dulce-amărui ce sugerează miracolul celui mai frumos sentiment care uneşte partenerii într-un cuplu. Poeta simte nevoia unui confort psihic al stabilităţii şi de aceea, statornicia dragostei o îndeamnă să nu ţină seama de intemperiile vieţii. Simţind cât valorează iubirea, lasă să treacă de la sine, ieşind iubitului în întâmpinare, dăruind fără întrerupere, căci iubirea nu are vârstă. Aşteptă cu răbdare să intre aer proaspăt în viaţa intimă, deoarece nu crede în ireversibilitatea sentimentelor.

 

Poezia de iubire îşi face un loc bun în creaţia sa, căci dragostea este un sentiment care atinge cu aripa lui pe tot omul. Iubirea, făcând liantul care conferă bucurii şi puterea de a înfrunta nebănuitele încercări ale vieţii, în acelaşi timp, ea poate să facă salturi incredibile dând naştere la nelinişti, îndoieli, ori amărăciuni, îndemnând să căutăm certitudini.

 

Pe un astfel de fond îşi conturează şi poeta Tatiana Dabija sentimentele construindu-şi discursul liric din mici fragmente de oglinzi. Eul feminin îi frământă spiritul şi judecata:

În noaptea asta toate par deșarte –/ Din focul inimii răsare-un gol/ Și parcă simt că în tăcere mor,/ Și-un demon mă bârfește pe la spate.// În noaptea asta toate sânt ecou/ Din armonia clipelor trădate,/ Am obosit în viață să fac loc/ Părerilor de rău întârziate.// (Nimic mai mult).

 

În Valsul ironiei aflăm că poeta își duce existenţa pe propriul făgaş:

Sunt istoria dintr-o filă uitată/ Cu importanța sentimentelor târzii,/ În ochii tăi de aș putea să mă mai nasc odată,/ Doar pe tine, știu: (Te voi iubi!)

 

Cu toată apăsarea tristeţii, autoarea îşi aminteşte mereu că doar iubirea este cea care îi dă sens vieţii. Sunt şi poezii în care pulsează setea de iubirea care luminează şi dă speranţe.

 

Şi pentru astă clipă sunt a ta,/ Tu, iartă-mă de am vre-o vină,/ Vor fi şi alte dăţi ce pot schimba/ Cuvintele ce-s spuse pentru tine.// (Tu iartă-mă)

 

Dând sens căutărilor de sine, multe sunt şi poeziile în care ne prezintă o nelinişte din adâncul fiinţei sale. Trăieşte tristeţea cu intensitate considerând că:

 

Tristețea nu are anotimp/ Când haina ei se-avântă în mișcare,/ Se sparg secundele rănite de pământ/ De parcă timpul o pune la-ncercare.// Tristețea nu are anotimp / Din unghiul său statornic te veghează,/ Ea mintea parcă-ți capturează/ În fiecare margine de gând.// (Tristețea nu are anotimp)

 

Tristeţea aduce adesea melancolie şi meditaţie dând naştere unei  senzaţii de inutil, de zădărnicie, de abandon:

 

M-agăț de un pai/ Și paiul se frânge/ La prima atingere a mea./ M-agăț de un pai/ Și paiul sângeră –/ Nu pot nimic schimba…/ Timpul – pelerin înghețat, cugetă/ Înțepenind peisaje în nod,/ Crepusculare gândurile șuieră/ Săpând grote uriașe în tot./ M-agăț de un pai/ Și paiul se frânge/ La prima atingere a mea./ M-agăț de un pai/ Și paiul sângeră –/ Nu pot nimic schimba…// (Perindare)

 

Poeta Tatiana Dabija pare stăpânită de o nelinişte plămădită în cântec ca o rostire firească a sinelui, o nelinişte transformată într-un pilon pe care şi-a aşezat trăirile. Lumea a devenit una a sinelui, nu mai este o realitate exterioară şi o îndeamnă să-şi reprofileze universul interior. Eul poetic recunoaşte indirect faptul că originea tristeţii se află în propriile gânduri. Aşa cum subliniază şi titlul volumului, viaţa îi pare o neiertătoare plasă a iluziei care exclude liniştea şi certitudinea. Poeta îşi explorează permanent propriile nelinişti şi astfel, se naşte firesc întrebarea, care este cauza acestor nelinişti şi tristeţi?

 

Răspunsul ne vine dintr-o aruncătură de privire pe necuprinsul vieţii. Ne duce gândul la trăiri erodate de platitudinea unei existenţe cotidiene, la teama de nimic, de frigul uitării, ori la cauza unui fel de exasperare existenţială, semnificaţii care se ţes în versurile poetei Tatiana Dabija.

 

Și încâlceala sorții minte – / Că totul e mai optimist,/ Atunci când nu mai sunt cuvinte/ Și timpu-ți este inamic. (Nebunia culorilor). Astfel de stări sunt acaparatoare, ne încearcă pe toţi într-un fel sau altul şi ştim fiecare că fără tristeţe, fericirea nu ar mai avea sens.

 

În poezia „Gând abrupt„autoarea afirmă răspicat:

 

Sunt zile când universul întreg te-nspăimântă/ Și vulnerabil este sufletul întreg,/ Viața iubește vasul în care se-agită –/Inima ce bate singuratic în piept…//

 

Cu toate acestea, asemenea stări, nu întotdeauna sunt fără ieşire. O ilustrare o găsim şi în poemul Frigul din noi, în care, deşi tăcerea devine o mare apăsare şi poeta doreşte ca „în flacăra tăcerii să mă pierd în timp ceîntunericul la geam tresare, totuşi, în final, trăieşte paradoxul simţind oblăduirea blândă cu care respiră „Fermecătoarea, paşnica tăcere„.

 

În alte pagini ale cărţii ne întâmpină şi versuri în care efluviile trăirilor îmbracă haina bucuriei de a trăi cu voluptate, versuri încărcate de optimism, aşa cum se dezvăluie şi din poezia Viaţa:

 

Cuvântul viaţă înseamnă sunt/ Şi viaţa mi-i dragă şi cânt şi cuvânt/ Şi Ţie, Doamne, mă-nchin la pământ, Că pot spune azi:/ – Sunt fericit!…//

 

Punctele de suspensie folosite adesea de autoare, indică o tăcere grăitoare invitându-ne la meditaţie.

 

Dimensiunea spirituală reiese şi din poemele cu temă religioasă în care pune în lumină supremaţia divină. Poemul pascal Hristos a înviat şi cel dedicat Naşterii Domnului, Bucuraţi-vă creştini, reliefează şi dragostea pentru tradiţie, fără de care nu poţi fi scriitor dacă o refuzi. Ca şi în celelalte poezii pe această temă, discursul liric simplu induce în cititor o stare de linişte şi de pace lăuntrică. Simte nevoia de a se mărturisi, fiindcă despovărarea de păcate aduce eliberare:

 

Mă lepăd, Doamne, de păcate/ Ca de niște haine grele, /Ca să pot să duc în spate/ Toate bune, toate rele. (Mă lepăd…)

 

Structurate şi filtrate după trăirile sufleteşti ale autoarei, pastelurile sale par privite cu ochii sufletului. Ilustrarea sentimentelor umane o face cu minuţiozitate şi în strânsă corelaţie cu elementele naturii. Nu există niciun pastel în care să nu observăm disponibilitatea poetei de a  îmbina aceste două dimensiuni, cea spirituală şi cea ţinând de natură ca martoră şi complice a trăirii unor anumite sentimente. Asemenea celorlalte poezii, frumuseţea izvorăşte din simplitatea expunerii.

 

Și brazilor le-ași spune vag,/ Că toate astea dragi-mi sunt mie./ Aici, culcuș aș vrea să-mi fac,/ Aici, în colț, sub iasomie. (Izvoare)

 

Vocea sa lirică creează o atmosferă specifică locului şi momentului descris. Natura e zugrăvită în nuanţe cromatice, sonore, vibrante.

 

În spice mari, grâul s-a copt –/Și pâine vom avea pe masă,/ Comoară scumpă pentru toți,/ Fără de preț, cea mai gustoasă.// (În vară)

Cade dulce văzduhul în prag –/ Apa, vântul cuprinse-n parfum,/ Când se-nalță luna cu drag/ Peste nopțile lungi din cătun.// (Splendoarea Carpaţilor)

 

Secvenţe ale naturii sunt surprinse şi în Imensitate, Munții Caraiman, Noiembrie dezvăluind  farmecul şi bucuriile simple care ne înconjoară.

Suna prin crengi c-un freamăt lung/ Septembrie pierdut în zare/ Prin negura răcelii vechi/ Cu bucuria ce tresare.// (Septembrie)

 

O dragoste deosebită se simte în creaţia sa pentru graiul moştenit din bătrâni şi păstrat cu sfinţenie şi în vremuri tulburi. Ca demn urmaş al îndrăgitului poet Alexei Mateevici, în poemul Limba noastră cea română poeta reuşeşte să dea viaţă caldelor sentimente şi deosebitei preţuiri ce i-o poartă:

 

Limba noastră-i plâns şi cântec/ De aici pân-la izvoare,/Tot ce bucură şi doare/ Şi în suflet freamăt are –/ Este limba noastră sfântă.//

 

În poezia Frământări, pe aceeaşi tema, poeta ridică glasul: Nu bateți în cuvinte un țăruș din lemn.

 

Poeziile Nonconformism sau Sfâşietor (In memoria mamei mele Ana) închinate mamei aflată în mâinile sale în momentul trecerii pragului mare al vieţii, sunt tulburătoare, încărcate de substanţă, cu sensuri mărturisite sau dezvăluite din subtext, dureri izvorâte din adâncuri:

 

De azi înainte orfană-s de mamă,/ De azi înainte mi-i sufletul rană/ Și moartea îi pune pecetea pe mână/ Și mama se-nalță în Cer, spre lumină. Atmosfera e sfâşietoare, copleşitoare, încărcată de o durere absolută. Asemenea tristeţe profundă se desprinde şi din poezia Regret

 

Nu i-am dăruit mamei multe flori –/ Nu atâtea câte ar fi meritat/ Și-mi pare rău și cred că e păcat/ Că nu i-am spus atunci ce am avut a spune.//

 

Din larga diversitate a temelor, amintesc câteva poeme:

 

Minunea clipei pe care autoarea o vede ca pe unMiracolul de-l vei putea străbate/ Ajungi s-atingi minunea la-ntâmplare/ Și-nțelepciunea pare-a fi eroare –/ Când fericirea se destramă-n clipă.// (Minunea clipei). În poezia Horoscop, vorbeşte despre miracolul vieţii. Portret– este o dedicaţie făcută poetei Ligya Diaconescu în viziunea căreia este „Ca o sfântă, care se roagă pentru lumea întreagă”… iar  Oaza de tristeți, este închinată Doinei și lui Ion Aldea-Teodorovici.Remarcabile sunt şi poeziile de critică socială sau a scăderilor omeneşti: Algoritmul succesului, Zâmbetul fals, În timp, Întrebări (celor ce muncesc în străinătate). Întâlnim şi poezii care au împrumutat câte ceva din recuzita folclorică: Jelui-m-aș, cui să-i spui?/ Jelui-m-aș nucului…/ Nucul are frunza multă –/ Ca tristețea mea, profundă. (Jelui-m-aş)

Poeta Tatiana Dabija nu a fost tributară modelor şi curentelor poetice, a scris cum a simţit, păstrând nota personală distinctivă. Nici nu a fost preocupată ca pe primul plan poezia sa să sune fără cusur considerând că de multe ori, din necesităţi de rimă, se pierde o parte din valoarea intrinsecă a ideii poetice. De aceea poeta, dintr-o dorinţă legitimă de a se elibera şi de a se arăta aşa cum este, îşi desfăşoară conţinutul ideatic, forţa de sugestie şi puterea de transmitere a emoţiei, folosind versul clasic căruia i-a slăbit unele chingi ale canoanelor. Oscilând între dorinţa de a se sincroniza cu poezia occidentală, practicând uneori versul liber şi tendinţa de a păstra specificul autohton, poeziile sale sunt străbătute de un fior poetic românesc cu rădăcini tradiţionale, dar respiră un suflu nou. În versurile sale se simte un aer de prospeţime, de firesc, ele au o lejeritate care le îndepărtează de chinul strâmtorii tiparelor fixe. Chiar dacă întâlnim uneori rime întâmplătoare, poeziile au un ritm susţinut, care dau o undă de muzicalitate făcându-le să dăinuiască în timp. Ele nu se vor eroda şi datorită sincerităţii sentimentelor, a fiorului autentic de care sunt străbătute. Un spor de frumuseţe se datorează simplităţii exprimării cu care transmite decupări de realitate şi trăiri, încărcate cu forţa de a emoţiona sufletele sensibile, care sunt în armonie cu desenele fiicei sale Maria-Cristina, postate în acest volum de versuri. Copil, care la ai săi 15 ani, demonstrează zilnic, muncind, că este la fel de talentată ca și părinții săi.

Introspecţia psihologică şi gândirea pe care o transpune liric autoarea volumului, dă substanţă mesajului şi subliniază faptul că prin poezie ne înălţăm dincolo de noi înşine.

De Lenuş Lungu Publicat în RECENZII