O revistă culturală în comunism. „Gazeta literară“ 1954-1968 de Luminiţa Marcu


O revistă culturală în comunism. „Gazeta literară“ 1954-1968 de Luminiţa Marcu

Luminiţa Marcu (n. 1977) este asistent universitar doctor în cadrul Departamentului de Studii literare din Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A obţinut doctoratul (Summa cum laude) în 2010 cu lucrarea Literatura şi ideologie. „Gazeta literară” 1954-1968, care stă la baza cărţii O revistă culturală în comunism. „Gazeta literară” 1954-1968. A mai publicat, în 2006, cartea Mansarda cu portocale. Puzzle spaniol, proze în cîteva antologii, traduceri din engleză şi spaniolă şi numeroase articole şi studii. Între anii 2007 şi 2010 a fost consilier de presă al Institutului Cervantes din Bucureşti, iar între anii 2010 şi 2014, directoare adjunctă a Institutului Cultural Român din Madrid, Spania. Din septembrie 2014 va fi lector de limbă şi civilizaţie românească, cu statut de profesor invitat, la Universitatea din Salamanca, Spania.

*

Lucrarea este o monografie a revistei „Gazeta literară”, cea mai importantă revistă culturală a epocii, o radiografiere a fiecărui număr ale acestui săptămînal în intervalul 1954-1968. Descrierea conţinutului revistei este însoţită de comentarii şi de explicaţii de context istoric şi cultural, nota definitorie fiind însă neutralitatea. Lucrarea nu-şi propune o evaluare artistică sau morală a articolelor, interviurilor, cronicilor sau opiniilor publicate în această revistă, ci o reconstituire istorică a unui organ de presă care a jucat un rol esenţial în viaţa culturală a României, în această perioadă. Capitolele urmăresc cronologic, într-o structură anuală, activitatea acestei reviste, începînd cu anul 1954 şi terminînd cu anul 1968, cînd revista „Gazeta literară” îşi încetează apariţia pentru a se transforma, cu o structură şi o redacţie diferite, în revista România literară, cea care există şi astăzi.

1963, anul cel mai literar al „Gazetei literare“

Primii ani sînt, cum era de aşteptat, cei mai convenţionali, marcaţi de subordonare, iar reproşurile din „Scînteia” sînt destul de vagi (revista „nu luptă cu fermitate împotriva apolitismului şi a rămăşiţelor mic-burgheze”). Revista are un aspect destul de liniar, ies în evidenţă accentele anti-estetice, Maiorescu este ţinta favorită, canonul, aşa cum reiese din premii şi elogii, este dominat de scriitori partinici, cele mai curajoase intervenţii sînt, de fapt, cele care apelează la evazionism sau apolitism, în limbajul epocii (Tudor Vianu este realmente excentric scriind despre „munca lui Perpessicius” la o aniversare Eminescu, unde ceilalţi colegi de număr caută cu înfrigurare sursele marxiste ale filosofiei eminesciene). Subordonarea şi convenţionalismul merg în crescendo şi culminează în 1959, anul XV în jargonul epocii, în care se aniversează cincisprezece ani de la 23 august 1944.
Deşi se vorbeşte în general despre perioada 1968-1971 ca despre perioada de maximă libertate şi de manifestare aproape nestingherită a creativităţii în România sistemului comunist, pe baza experienţ ei lecturii „Gazetei literare”, aş spune că vîrful graficului, anul cel mai puţin contaminat politic şi de maximă expansiune a freneziei eliberatoare din chingile politicului o reprezintă anul 1963. În acest an, Tudor Arghezi publică cele mai multe texte, majoritatea sub forma deja consacrată a tabletei şi, chiar dacă bătrînul poet face reverenţele politice necesare, stilul textelor sale respiră o calitate literară care marchează puternic ansamblul revistei.
În acest an, tonul criticilor, în special Paul Georgescu şi Matei Călinescu, în direcţia modernizării mijloacelor, a libertăţii temelor şi a evaluării care trebuie să ţină cont de calitatea estetică, este din ce în ce mai apăsat. Opozanţii, în special Ion Vitner şi Mihai Novicov, au deja aerul unor bătrîni ridicoli. În general, toţi cei care intervin şi susţin controlul politic şi realismul socialist, ca şi poeţii partinici şi poeziile lor ocazionale, par un fel de fundal pe care nimeni nu pare să-l mai ia cu adevărat în serios. „Sănătosul dispreţ faţă de formele primitive de notaţie literară” (Eugen Simion la începutul anului 1964) pare să fie o atitudine adoptată cu curaj de elita autentică a momentului. Grafica este şi ea nouă, elegantă, simplificată, au dispărut excesele de roşu din frontispiciu şi aşezarea articolelor în pagină respectă o coerenţă firească, fără semnificaţii politice.
Soluţia care se adoptă începînd cu 1963 pentru satisfacerea comandamentelor politice este aceea a unor numere-bloc, dedicate anumitor sărbători politice, numere ocupate aproape integral de articole ideologice, semnate de un grup, mereu acelaşi, de scriitori obedienţi. O dată sărbătoarea încheiată, revista îşi reia cursul, cu ritmul obişnuit de cronici literare cu instrumente estetice, poezii de calitate, comentarii la filme de Fellini şi Visconti. Par să coexiste două lumi, două reviste într-una singură.
Tot în 1963 are loc un eveniment compensatoriu în ordine morală, reabilitarea completă, categorică a lui Lucian Blaga, după toată campania violentă împotriva sa susţinută în anii anteriori de Mihai Beniuc. Articolul dedicat lui Lucian Blaga este scris de Matei Călinescu.
Un semn de normalitate este, tot în 1963, prezenţa pitorească a cherelei literare fără motivaţie politică, tributare exclusiv invidiilor literare şi orgoliilor individuale. Tînărul poet Marin Sorescu este supărat pe la fel de tînărul cronicar Nicolae Manolescu care dă dovadă de „lipsă de înţelegere” atunci cînd „îi neagă poetului Ion Acsan orice valoare artistică”. De fapt, Marin Sorescu era supărat pe cronicari în general pentru că „făceau deja apologia lui Nichita Stănescu”.
La începutul anului 1964, în „Gazeta literară” îşi face apariţia o nouă rubrică, machetată după conturul hărţii României. De aici înainte, o altă marotă de sorginte politică începe să facă jocurile şi să polarizeze scriitorii, patriotismul.

Slujbaşii literari ai Partidului

Apariţia revistei „Gazeta literară”, ca şi proclamarea ei ca fiind cea mai importantă, este un exemplu de decizie centrală, fără nici o legătură cu lumea literară liberă în care o revistă apare şi se impune. Dar, o dată înfiinţată această revistă, în paginile ei se manifestă individualităţ i, chiar dacă respectînd, întotdeauna şi nesmintit pînă în 1989, convenţia generală. Autori de articole, redactori, fotografi sînt lăsaţi să publice într-un anumit fel, pe uşa mare, oficială, sau pe una mai discretă. Articolele au semnături (există şi cele anonime, desigur, emanaţii directe ale Partidului, dar acestea sînt un caz aparte), au titluri (unele personale, altele în mod evident suprapuse de cenzori), apar în pagina întîi sau într-un colţ, camuflate. Autorii au o agendă ascunsă, care se poate citi printre rînduri, unii îşi apără privilegiile şi poziţia, alţii sapă sîrguincios la temelia valorilor oficiale. Pierd sau cîştigă. Fiecare cuvînt contează. Cred că aici, în această zonă a individualităţilor, stă ascunsă o altă istorie a epocii, cel puţin la fel de interesantă ca aceea a marilor decizii, a bornelor politice, care jalonează perioada, dar nu-i pot controla întreaga complexitate, pentru că aceasta ţine de varietatea caracterelor umane, imposibil de egalizat de către nici un regim, niciodată, indiferent de duritatea metodelor folosite.
Cei care servesc exemplar şi zelos Partidul în paginile „Gazetei literare” sînt puzderie, dar să recapitulăm actorii principali.
Protagonistul indubitabil al primei jumătăţi din existenţa revistei este Mihai Beniuc. Acesta dă tonul încă din primul număr al revistei, cu poezia La drum, ale cărei îndemnuri (No haida/ Să nu ne pese ce-o să urle haita!) le urmează neabătut. Primeşte de cîteva ori Premiul de Stat, este lăudat de fiecare scriitor care se întîmplă să răspundă la un interviu, bifează poetic toate temele politice (de la partid la atom, la omul sovietic în spaţiu, Griviţa, 23 August etc.), deschide, închide şi face rapoartele tuturor consfătuirilor, plenarelor şi congreselor scriitorilor, enumeră fruntaşii literaturii şi atrage atenţia celor care greşesc; deţine toate funcţiile importante: secretar general şi apoi preşedinte al Uniunii Scriitorilor, academician, membru în Marea Adunare Naţională, permanent membru în colegiul redacţional al „Gazetei literare”. Este permanent, din 1954 pînă în 1965, de partea „îndrumării artei şi literaturii de către partid”, de partea realismului socialist pur, în 1962 spune că „avem nevoie de mai multe poezii militante”, atrage atenţia asupra poeţilor de la „Steaua” ca „un grup potrivnic spiritului de partid”, face o ingenioasă echilibristică, ridicîndu-se deopotrivă împotriva „nostalgicilor perioadei de început a regimului” (după 1957, cînd se putea vorbi, discret, despre excesele primilor ani), dar şi împotriva „formaliştilor” (adică a celor care încep să vorbească, din ce în ce mai apăsat, despre valoarea estetică a literaturii, după 1958). Pe lîngă celelalte funcţii, este multă vreme şi directorul Fondului literar, prin care se împart gratificaţiile băneşti scriitorilor, şi nu o dată face referire la acest Fond ca mijloc de recompensare a scriitorilor disciplinaţi şi de atragere a tinerilor de partea valorilor regimului.
Întreaga activitate de „general al literaturii” este însă dublată în cazul său de o extraordinară dorinţă de a fi recunoscut ca scriitor de valoare, multe din intervenţiile sale, mai ales cele împotriva tinerilor scriitori care începeau să devină cunoscuţi (Nichita Stănescu, Florin Mugur, Matei Călinescu, Petre Stoica) se bazează pe o pură competiţie literară în cadrul căreia se simte ameninţat mai ales ca poet şi doar în plan secund ca birocrat literar. Apasă din ce în ce mai mult pedala, nu mai simte aerul timpului (nici literar, refuzînd să accepte succesul tinerilor scriitori, nici politic, pentru că nu înţelege virajul patriotic la timp şi scrie, tîrziu în 1959, despre cum „patriotismul nostru nu trebuie să aibă ţepi care să se înfigă în spiritul internaţionalismului proletar”) şi este „înlăturat de la conducerea treburilor literare” în vara anului 1965. Primeşte un vot de blam din partea colegilor din Uniunea Scriitorilor şi este nevoit să citească el însuşi darea de seamă prin care este înlăturat. Activitatea, evoluţia şi eliminarea lui din prima linie a birocraţiei literare mimează în cîmp cultural ceea ce s-a întîmplat în repetate rînduri cu diverşi lideri în cadrul Partidului Comunist.
Cîştigătorul în urma mazilirii sale nu este vreunul dintre cei care forţaseră limitele controlului politic, ci acela cu care se aflase umăr la umăr „pentru îndrumarea artei de către partid”, Zaharia Stancu. El este adevăratul moştenitor al conducerii Uniunii Scriitorilor, după un interludiu decorativ asigurat de vîrstnicul Demostene Botez. La fel de prompt în a urma directivele, dar şi în a beneficia ca scriitor (traducerea în şaptesprezece limbi a romanului Desculţ, cu care se laudă admiratorii regimului, nu se datorase cu siguranţă doar valorii literare a romanului, ci promovării oficiale), Zaharia Stancu este însă mult mai echilibrat în reacţii şi nu se amestecă în cherelele literare ale momentului cu pasiunea lui Beniuc. Va beneficia de trecutul său de opozant al dictaturii mareşalului Ion Antonescu, va fi director al Teatrului Naţional, academician, redactor-şef al revistei „Gazeta literară”, preşedinte al Uniunii Scriitorilor pînă la moartea sa în 1974.
Se evidenţiază în „Gazeta literară”, dincolo de poziţia sa neabătut de partea realismului socialist, a partinităţii (dar fără nici un fel de atacuri la adresa scriitorilor tineri), a lui Lenin şi a tot ce însemna sărbătoare politică, mai ales prin articolele pe care le semnează, în primii ani, despre scriitorii români exilaţi. În acestea, Zaharia Stancu este mai violent ca toţi ceilalţi însărcinaţi cu criticarea străinătăţii: spune despre Mircea Eliade că nu se jenează de tovarăşii săi de altădată şi că se află cu ei în „criminală cîrdăşie” (aluzie la extrema dreaptă), vorbeşte despre „Virgilică de la Paris” (aluzie la Virgil Ierunca), îi numeşte pe toţi „javre, pleavă, fascişti, legionari cărora le-au sfîrîit picioarele de mînia poporului”. Zaharia Stancu este cel care enunţă la un moment dat, în paginile revistei, legea cea mai importantă a funcţionării regimului, dovadă că îi înţelesese perfect mecanismul: „Nu am confundat, nu confund şi nu voi confunda niciodată pe unul dintre tovarăşii dintr-un for sau din alt for care vor face o greşeală, cu partidul şi nu voi pune niciodată această greşeală în sarcina partidului”. Cu acest crez în minte, cu o ură autentică faţă de tot ceea ce însemnase establishment literar anterior, anti-monarhist sincer şi dotat cu un rudimentar talent literar (simplismul intrigilor sale psihologice şi moralismul demonstrativ se văd bine atunci cînd dramatizează în paginile „Gazetei” întîmplări cu presupuşi spioni americani etc.), cu un aspect plăcut care îl face să fie figura reprezentativă la congrese internaţionale, dar şi cu un echilibru funciar care îl face să nu se amestece în lupte literare, ba chiar, probabil, aşa cum susţin unele relatări memorialistice, dînd ajutor unuia sau altuia dintre scriitorii marginalizaţi cu puternica sa poziţie în sistem, Zaharia Stancu este cîştigătorul absolut în limitele epocii în care trăieşte, dar şi o întruchipare perfectă a compromisului pe care această epocă îl implica în schimbul succesului social.
Petru Dumitriu reprezintă modelul tînărului scriitor în comunism. Scrie încă de pe prima pagină a „Gazetei literare”, îşi înfierează, cu nume, colegii care nu sînt suficient de partinici, e megaloman, face paradă de cultură înaltă pusă în slujba Partidului, îndeamnă la mai multă vigilenţă în controlul asupra literaturii (se referă la un moment dat la „slăbiciunile muncii comisiei de proză”, unde scriitorii erau obligaţi să spună ce şi cum scriu şi subliniază că „avem datoria să ne supraveghem pe noi înşine şi pe confraţii noştri”), îi ridiculizează pe scriitorii care „scriu într-o suburbie a Parisului” şi spune că sînt condamnaţi de istorie, îşi dezvăluie cu ingenuitate metoda literar-istorică care trunchiază cu bună ştiinţă adevărul istoric şi psihologic în numele unui sens marxist al istorie („Îmi trebuie tipul omului politic conservator de pe la 1880? Voi lua impulsivitatea, violenţa şi aroganţa lui Nicu Filipescu; voi lăsa ceea ce era jovial şi seducător în Nicu Filipescu de-o parte”.). Petru Dumitriu se implică şi în dezbateri mai sofisticate, atunci cînd modernismul se zbate să fie tolerat în paginile revistei, în 1956, Petru Dumitriu produce o amplă demonstraţie a caracterului „iraţional” al modernismului exemplificînd cu Kafka şi Lautreamont. În ciuda paradei de cultură cosmopolită, este printre primii şi cei mai violenţi atacatori ai timidelor încercări de literaturizare a discuţiilor din paginile „Gazetei”, ale primelor deschideri spre modernism şi chestionarea limitelor ideologice care îşi fac apariţia în 1956, în scurtul interludiu dintre moartea lui Stalin, raportul lui Hruşciov şi evenimentele dramatice din Ungaria. Deja în 1957, cînd tabăra celor care încercaseră să vorbească despre modernism părea definitv învinsă, Petru Dumitriu devine categoric: „În ţara asta sîntem cîţiva scriitori şi critici care credem că trebuie isprăvit cu modernismul”. Atunci cînd lupta se ascute, Petru Dumitriu face însă greşeli pe care adversarii nu le iartă, cum ar fi aceea că citează din Călinescu, dar dintr-o carte care nu era încă în 1957 acceptată, Principii de estetică (greşeala îi este reproşată de unul dintre cei care se aflau de partea deschiderii, Crohmălniceanu, care profită astfel ingenios de slăbiciunile de polemist ale mai tînărului confrate).
După un timp, aflat în Franţa într-o „delegaţie de prietenie”, transmite despre milioanele de automobile şi despre frumuseţea primăverii în Paris, dar şi despre un pictor care tocmai s-a sinucis din cauza mizeriei. În ianuarie 1960 Petru Dumitriu solicită azil politic în Germania Federală şi numele său nu mai apărea niciodată în paginile „Gazetei literare”. Decizia e oarecum curioasă avînd în vedere poziţia centrală şi combativă a scriitorului în sistem; nu e imposibil să fi avut mai mult de-a face cu dorinţa tînărului Petru Dumitriu de notorietate europeană, mondială (i se tradusese de curînd o carte în Franţa), cu eventuale cherele punctuale cu colegii de breaslă din ţară, decît cu vreo dizidenţă faţă de sistem. Numele său nu mai apare oricum niciodată în paginile „Gazetei literare”, revistă al cărei asiduu colaborator fusese încă din primul număr.
Grupul susţinătorilor zeloşi ai regimului este extrem de larg, pentru că ei sînt regula timpului şi nu excepţia. Se remarcă însă în paginile revistei poeţii conjuncturali, cîteodată de o promptitudine uluitoare, care execută poetic toate temele zilei. În afară de Mihai Beniuc: Veronica Porumbacu, Maria Banuş, Nina Cassian, Victor Tulbure, Dan Deşliu, Radu Boureanu, Tiberiu Utan şi mulţi, mulţi alţii. Poeţii lui Lenin, ai Revoluţiei nemuritoare, ai astronauţilor sovietici, ai atomului, ai păcii, ai colectivizării, ai ochilor lui Gheorghiu-Dej (Eugen Jebeleanu) devin, după 1965, poeţii patriotismului, ai urnelor romane, ai lui Traian, ai Voroneţului, ai lupoaicei, în fine, ai lui Ceauşescu şi ai soţiei sale, mai tîrziu. Acestora şi mai ales ultimei teme li se alătură la sfîrşitul anilor ’60 Eugen Barbu şi Adrian Păunescu (Eugen Barbu avea însă antecedente în genul portretistic, comparase cu cîţiva ani înainte fruntea lui Lenin cu cea a lui Socrate!). Versurile tuturor acestora sînt nediferenţiate şi pot oricînd umple paginile unei antologii rizibile. De remarcat că producţia acestui tip de literatură nu încetează practic niciodată pînă în 1989, ea nu este apanajul anilor ’50, aşa cum se poate crede la o lectură grăbită a perioadei, ci continuă, cu diverse teme, dar în general cu aceeaşi stilistică simplistă, prozodie rudimentară, facile efecte de solemnitate, stîrnire a emoţiilor primare, pînă în 1989.

(fragment din volumul cu acelaşi titlu, în curs de apariţie la Editura Cartea Românească)

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s