Marin Lupşanu

Marin Lupşanu a debutat cu Basoreliefuri (Cartea Românească, 1981), volum alcătuit din poezii care nu aveau nimic în comun cu spiritul optzecist marcat, aşa cum observase Laurenţiu Ulici, de <> (cerebralism, citadinism şi colocvialitate). Comentând acest volum, Laurenţiu Ulici considera că viziunea poetului despre lumea rurală este de factură idilică, în linia tradiţionalismului anacronic. Şi totuşi, în pofida unei stări euforice – ţinând mai mult de vârsta postadolescentină a autorului, de clocotul vital specific unei asemenea vârste, decât de optimismul artificial al tradiţionaliştilor de orientare sămănătoristă – şi a supralicitării unor anumite cuvinte din registrul lexical al poeziei tradiţionaliste (ţărani, grâu, pâine, cuptor, vatră, dropie, câmpie etc.), Marin Lupşanu aducea ceva nou în poezia chtonică, atât sub aspectul simţirii cât şi acela al viziunii. Între tinerii poeţi ,,hesiodici’’ din acei ani (Ion Burnar, Ion Alex. Angheluş, Dumitru Ştefan, Ioan Vasiu şi alţii) vocea sa lirică era inconfundabilă: ,,E adevăr tot ce am spus aici/martor mi-e grâu-n floare şi martor pâinea coaptă/sângele meu este un tren divin/şi inima e singura lui roată’’ (,,Trenul cu o singură roată’’). Exaltarea comuniunii cu miracolul câmpiei alterna cu secvenţele ,,elegiace’’ legate de fenomenul dezrădăcinării ţăranilor ademeniţi de ofertele moderne ale lumii urbane: ,,Am rămas doar eu şi luna în câmpie/pe unde-au fost ţărani sunt gropi adânci/ asemeni celor când sunt scoşi salcâmii/ sau mamele se rătăcesc de prunci’’(,,Complot’’).
Cel mai izbutit poem din Basoreliefuri, în care perspectiva dobândeşte insolite valenţe expresioniste şi unde imaginile se orânduiesc după legile poeziei moderne, este cel intitulat ,,Vară tulbure’’: Ca o cetate în care până şi pacea a putrezit – satul –/ plin de albine şi pârjolit de linişte./Bivoli blonzi lingând ghizdurile fântânii,/spaima înflorind în pieptul copiilor/la colţul uliţei/şi albinele prăbuşindu-se de atâta miere./Trosneşte pământul ca o corabie/încărcată cu prea multe speranţe./Pe câmp s-a împuşcat ovăzul şi urcă-n moară delirând./Vară tulbure ca privirea moşnegilor/ picotind pe prispă cu câinii buimaci alături./Peste turlele bisericii, seara, ca o cămaşă jilavă./Cade în grădină un măr precum/capul unui voievod, înmiresmând curtea şi luminând-o’’.
Acelaşi univers rural este ,,exploatat’’şi în următorul volum: Văzduhul teluric (Editura Albatros, 1983). La fel ca în placheta de debut, Marin Lupşanu caută mereu analogii surprinzătoare între realitatea intimă (sufletească) şi cea exterioară (exclusiv campestră), având disponibilităţi speciale în această privinţă. Deosebirea dintre cele două cărţi constă în faptul că, de data aceasta, realitatea rurală serveşte unui scenariu nou: acela al ilustrării relaţiei dintre poet şi textele sale. Alegem două exemple semnificative în ceea ce priveşte poeziile lui Marin Lupşanu despre poezie şi în care este ,,vizibilă’’ lecţia – bine asimilată – a lui Esenin: ,,Aşa cum stă în iarbă încordat/poemul meu o să vă sară-n faţă/cu pieptul tânăr şi însângerat/cum e văzduhul către dimineaţă./Fiind prea tânăr greu îl stăpâniţi/cu fierul roşu să îi faceţi semn/de-atâta sevă care îl cuprinde/vor înflori şi crucile de lemn./Seminţele-n pământ se vor aprinde/şi vor dansa pe câmp în pielea goală/în odaie maica mea bătrână/îmi va strânge visele în poală./Şi patimi mari cât vulturii în zbor/vor clocoti-n cuvintele ucise/spre dimineaţă când poetul doarme/ cu tâmpla pe poemele nescrise’’ (,,Poemele nescrise’’); ,,Pe câmpuri trec în zboruri mari poeţii/cu aripile-n flăcări peste moarte/ei în văzduh şi sufletul în iarbă/ca o ninsoare blândă peste sate./(…)/Şi zborul lor e mântuirea noastră/din moarte iese iarba pe morminte/când prin văzduhuri trec în stol poeţii/cu flăcări mari în aripile sfinte’’(,,Arhanghelii’’). Puţine dintre poeziile acestui volum ies din cadrul tematicii amintite. Între acestea se află şi ,,Singurătatea necesară’’, care anticipează o temă nouă în lirica lui Marin Lupşanu: ,,Să-ţi repari singur ciubotele/să-ţi faci singur focul/singur să numeri picăturile de ploaie/să te creadă lumea nebun/în timp ce-ţi strângi rămăşiţele propriei poezii/Cu grija săracului cioburile banchetului/şi iarăşi să te întorci la rosturile tale/ aşa cum viaţa se întoarce la moarte’’. Respectiva temă va dobândi un contur ferm mai ales în volumul Sat de câmpie: Uneori/chiar singurătatea e cea care-ţi dă telefon/şi îţi trimite flori./Tonomatul ei funcţionează şi cu monede false.//Din tristeţea ta noiembrie îşi face un fular călduros/o umbrelă neagră pe deasupra căreia/huruie turboreactorul gâştelor sălbatice.//În astfel de clipe/cu un vers prost îţi poţi tăia venele.//Oricum ironia te-nghite de cum deschizi uşa/sau (caz fericit)/te ţine bine în lesă zornăindu-ţi la ureche/fişicul cu strofe ludice/plimbându-te îndelung către miezul nopţii/când, plictisit, până şi Turnul Pisa înclină a somn ’’ (,,Uneori’’)
În următoarele volume – Între viaţă şi moarte (Cartea Românească, 1984), Sat de câmpie (Albatros, 1987) şi Noi, sudiştii (Editura Calende, 1995, în colaborare cu Liviu Capşa) – atitudinea lirică s-a înnoit radical. Versuri de genul acesta ilustrează schimbarea concepţiei despre poezie şi pun într-o altă lumină energia lirică a autorului: ,,Aşezări bătrâneşti cu odăi reci în care coada/şoricelului delirează pe coli albastre de-un leu’’ (p. 39, în Între viaţă şi moarte);,,La rădăcinile crucilor focuri antice se aprind,/câinii se întorc acasă cu capetele sparte,/femeile necredincioase ţin ochii-n jos/ca iarba pe care au dormit beţivii’’ (p. 46, idem); ,,Cum vii spre oraş/îţi zăresc la-nceput cumpăna fântânilor/ca unei corăbii catargul/apoi/clopotniţa plopilor alergând de-a lungul şoselei,/baloţii de fân zidiţi în piramide egiptene/în incinta depozitului de furaje/cu sârmă ghimpată împrejmuit/şi, de bună seamă,/păienjenişul reţelei electrice/cu mari cuiburi de berze/îmbobocite în creştetul stâlpilor de beton ’’ (,,Câmpie’’, idem).
Uneori, ironia fuzionează cu observaţii ,,îndrăzneţe’’ referitoare la anumite aspecte sociale cum ar fi umila ducere a sacului la moară în căruciorul pentru butelia de aragaz, într-o vreme când satele duceau lipsă de atelaje şi când, de fapt, ţăranii nu prea aveau ce măcina: ,,Preotul tânăr, în blugi, aleargă caprele/prin cimitirul tăiat în două/de meridianul reţelei electrice;/e sâmbătă şi trec ţăranii la moară/cu sacii leşinaţi în cărucioare de butelii,/pe deasupra casei părinteşti fulgeră pupăza/precum cometa Kohoutec’’ (,,Week-end.’’, p. 62, idem).
În volumul Între viaţă şi moarte limbajul este redus la funcţia sa referenţială. Din loc în loc răsare câte-o comparaţie, câte-o metaforă sau o analogie utilizate din necesităţi nu atât plasticizante, cât pentru a colora, prin contrast, imaginea de asamblu: ,,Corul florilor de muşeţel căzut în extaz/în cabinetul de limba română/unde Caragiale priveşte ironic/femeia de servici hrănind viermii de mătase/cu frunza duzilor de la şosea/unde sporovăiesc ţăranii călări pe butelii/până seara târziu/unde şotronul gravat pe asfalt/strigă numele copilului cu ciuf auriu/când trece învăţătoarea tânără/ca o ploaie răcoroasă de vară/de renaşte iarba printre dalele şcolii vechi/cu pântecele pline de seminţele câmpului/cu ferestre larg deschise de-i vezi inima hodorogită/înfăşată-n mai multe vopseluri/ca o epocă zugrăvită de pictori iluştri/declanşând filmul cu episoade nostalgice:/cojile de nuci, fata popii,/moneda furată din vitrina numismatică,/mirosul uluitor de var proaspăt şi cerneală/tipografică/în faţă cărora inima mea/e un cuib de prepeliţă într-un lan cotropit de combine.’’ (,,Cuibul de prepeliţă’’).
Grija pentru detalii, susţinută de o uşoară ironie în receptarea cotidianului, fervoarea lexicală şi derularea cinematografică a imaginilor sunt prezente şi în poezia DN 3, de asemenea excepţională: ,,Să priveşti câmpia/din cabina călduroasă a unei maşini de ocazie/într-o zi ploioasă de octombrie/şi să vezi floarea-soarelui trăgându-şi/tunica peticită pe umeri,/stejarul din mijlocul satului/(impozant ca un primar între alegători)/cu trei insigne crucificate pe piept:/,,bufet sătesc’’ ,,maşină de tras lână’’ ,,apă/sălcie’’/şi iarăşi plopii cu pelerina descheiată-n vânt/plecându-şi capul să treacă norul de două/spre satul unde/parii grădinilor îşi trag pe ochi/oale de lut cu floricele albastre/cum e şorţul bucătăresei de la grădiniţa/unde se termină şedinţele comunale la care te gândeşti acum/când şoferul mătăhălos pe mâna căruia scrie BOX/claxonează nevestele tinere/care adună cămăşi ispititoare/de pe culmea de rufe –/sub care freamătă un dulău ciobănesc’’. Ambele poezii (,,Cuibul de prepeliţă’’şi ,,DN3’’ – şi nu numai acestea) conţin un ,,ce’’aparte, care este, în fond, un semn major al talentului literar.
În Sat de câmpie se află mai multe poezii în care tematica rurală se racordează, sub semnul modernităţii viziunii şi a limbajului, la motivul oraşului sau, invers, motivul oraşului este racordat la tematica rurală. Sub primul aspect, este elocventă poezia ,,Viaţă eminamente telurică’’, o poezie în care ironia lui Marin Lupşanu – o ironie bine controlată – atinge cea mai înaltă cotă: ,,Câtă vreme albinele nu se împotmolesc în manuscrisele tale/Nu eşti poet – mă dojenea pe-un ton dulceag-amărui/george coşbuc la o halbă de bere/fiind de faţă şi alecsandri travestit în zăvoi./(…)/Acum la lumina de neon a iernii/peste glugile de coceni care-mi par catedrale părăsite/tâmpla-mi debordând de vise întrezăreşte/ bucureştiuri îndepărtate în care bibliotecile ieşite în week-end/lasă-n urmă miresme tari de estetică/la care mi-aş încălzi sufletul în nopţile deosebit de friguroase/ când îmi pun grijile pe foc şi ies în uliţă/cu spaima poeziei răstignită pe chip.’’ (,,Viaţă eminamente telurică’’).
Pentru ilustrarea celuilalt aspect extragem câteva secvenţe din ,,Oraş de câmpie’’: ,,Ce simţi tu, oraşule,/ când îţi spulberă vântul praf în ochi/ ridicându-ţi afişele în văzduh/ca pe zmeiele unei copilării/ şi de ce îţi pui salba de rufe multicolore în fiecare sîmbătă la gât (…) Ce simţi tu, bătrâne,/ dimineaţa când laptele zgrunţuros/ e un imn renascentist/ şi toate robinetele susură acelaşi cântec,/ la prânz când taxiurile picotesc/ frunte lângă frunte/ numai autobuzele pendulează domol/între centru şi periferiile cu manufacturi/dar mai ales seara, oraşule, când ţăranii învaţă jocul de şah/în aerul fierbinte din faţa blocurilor/în vreme ce soarele/la marginea câmpului/ îşi scoate ghimpii din palme’’. În acest poem, tonalitatea patetică nu mai este expresia directă a sincerităţii lirice – cum se întâmpla în primele două volume -, ci un procedeu de extracţie neoexpresionistă care facilitează, pe de o parte, obsorbirea cotidianului în oglinda discursului, iar pe de alta, afirmarea unui ascuţit simţ de observaţie ce excelează mai ales în planul vizualităţii. Şi în poezia ,,Călăraşi’’ – amintind întrucâtva de poemul ,,Chicago’’ al lui Carl Sandburg – finalul se arcuieşte spre expresionista opoziţie dintre sat şi oraş ,,Am fi putut fi prieteni/deşi nu ne-am văzut decât o singură dată/how do you do?/how do you do?/eu afişând o indiferenţă amabilă/tu un surâs superior/ca doi oameni de afaceri/ca doi sportivi în primele clipe din ring./şi totuşi/mă gândesc că am fi putut rămâne prieteni/eu oferindu-ţi zilnicul breackfast/în schimbul a niscaiva cărţi/dar tu crezi prea mult în ceapa din parcuri/şi-n muşchii tăi de oţel/cu care mă-mpingi uşor într-o parte/când treci peste Dunăre/să-ţi speli faţa pistruiată de zgură/şi braţele şi picioarele şi părul năclăit de fum./Şi eu aproape c-aş fi uitat incidentul/dacă n-ar răzbate până în satul meu/urletul fierului când îşi dă duhul/în îmbrăţişarea flăcărilor tale.’’
Prin poezia lui Marin Lupşanu din cea de a doua etapă, expresionismul (rural) a cunoscut, în poezia noastră, o surprinzătoare mişcare înnoitoare, sub ambele aspecte corelative: cel tematic şi cel discursiv. Apelul la versul alb, renunţarea la tendinţa idealizantă, modernizarea sintaxei, relaxarea limbajului, ironia şi receptarea fotografică a realului se înscriu în orizontul spiritului optzecist.