Uneori în spatele unor poveşti frumoase de dragoste se ascund simboluri ale unui dezechilibru social. Romanul “Adam şi Eva” de Liviu Rebreanu ne face să ne gândim la modul în care societatea încurajează inegalitatea dintre bărbat şi femeie. Fără a nega existenţa mai multor interpretări ale acestui text literar, putem susţine că în carte imaginea femeii este concepută ca o reprezentare androcentrică prin care dominaţia masculină adoptă o viziune limitată asupra lumii (câtă vreme ea susţine condiţia inferioră a femeii).
Cartea pare să evidenţieze faptul că la nivelul spiritual femeia este egală cu bărbatul. Cu toate acestea putem observa că în ceea ce priveşte domeniul social femeia nu se mai bucura de acelaşi statut. Atât femeile cât şi bărbaţii sunt prezentaţi ca forme materializate ale unor atomi spirituali care au fost divizaţi în două principii, unul feminin şi altul masculin. Prin vocea lui Tudor Aleman, prietenul misterios al lui Novac, scriitorul sugerează că aceasta diviziune a atomului este responsabilă pentru starea de nostalgie a spiritului care se complace în căutarea continuă a uniunii primordiale cu spiritul de care a fost despărţit. Dragostea devine forţa esenţială prin care cele două spirite se regăsesc şi se unesc.
Această perspectivă asupra spiritului, conform căreia cele două principii sunt asemănătoare, apare în contrast cu diferenţele dintre femeie şi bărbat la nivelul material. Femeii îi este atribuită o pasivitate constantă în timp ce bărbatul îşi asumă un rol activ fie că este vorba de dezvoltarea abilităţilor intelectuale, al statutului social superior sau a vieţii sale spirituale. De exemplu, în prima sa viaţă, Toma Novac, întrupat în Mahavira, fiul unui pastor indian, este înzestrat cu o înţelepciune care îl diferenţiază de ceilalţi. Apoi în cea de-a doua viaţă, acesta apare ca fiind întrupat într-un administrator important din Egipt; în cea de-a treia, el este un scrib babilonian care lucrează într-un templu; în cea de-a patra, acesta este un soldat roman cu înclinaţii filozofice; în cea de-a cincea, acesta este un călugăr preocupat cu ascensiunea sa spirituală; în cea de-a şasea, Novac este un doctor francez priceput; iar în ultima sa viaţă el apare ca fiind un profesor universitar dedicat muncii sale. Putem constata că în fiecare viaţă, Novac excelează în ceea ce face, remarcându-se prin evoluţia sa spirituală şi intelectuală, pe când Ileana, sufletul său pereche, nu pare a avea vieţi atât de interesante. De asemenea, scriitorul nu pare a se concentra aproape deloc pe viaţa ei, oferind în schimb detalii despre existenţa lui Novac.
Deşi ambele personaje trebuie să facă faţă obstacolelor, Rebreanu nu se axează decât pe modul în care Novac face faţă dificultăţilor impuse de societate. El este eroul naraţiunii, cel care luptă pentru dragostea sa şi cel care evoluează datorită evenimentelor prin care trece, în timp ce Ileana este o femeie pasivă a cărei dezvoltare nu prezintă nicio importanţă. Cu toate că Ileana este o prizonieră a societăţii patriarhale, salvatorul său este în mod ironic un bărbat, deoarece el este cel care o eliberează de prejudecăţi şi de alte bariere morale şi sociale. Astfel reiese faptul că femeia se realizează prin intermediul bărbatului printr-o supunere totală, însemnând că ea ar trebui să renunţe la visurile sale pentru a ajuta bărbatul să îşi atingă propriul ţel.
Diana Zavatchi
Un izvor de cultură 